ISCRITORES
SARDOS
Su chistionu
de s’allega
Osservatziones, ideas e propostas
a pitzu de sa limba sarda
a cura de Frantziscu Cheratzu
Condaghes
Colletzione “paberiles”
pro pàschere e connòschere sa limba sarda
ISBN 978-88-7356-009-8
© 2003-2009 Condaghes – Totus sos diritos sunt reservados
Condaghes s.n.c. – via Sant’Eulalia, 52 – 09124 Cagliari
tel. e fax: 070 659 542 – e-mail: [email protected]
www.condaghes.it
4
ÍNDICE
Presentada
p.
7
Si cambiat sa Costitutzione: cali tempus benidore
pro s’assetu politicu-istituzionale de sa Sardigna?
ANTONI ARCA
p. 13
A narrer de limba sarda
MIMMO BUA
p. 24
A reguardu de su istandard iscritu
ANTIOGU CAPPAI
p. 28
S’ortografia de su sardu: una chistioni ancora de sciolliri
FRANCISCU CARLINI
p. 35
Una proposta de paghe pro lomper derettos a s’unificatzione
PEPPE CORONGIU
p. 44
Limba sarda, iscritura e àteru
ANTONI COSSU
p. 54
Una cabertura de isprigos
MARINA D ANESE
p. 061
S’iscola nos depet torrare su sardu
NANNI FALCONI
p. 070
In circa de unu standard
IGNAZIO LECCA
p. 078
Sos boes cun sas alas
GAVINO MAIELI
p. 087
5
Limba sarda unificada
GIANFRANCO PINTORE
Comente sa limba sarda podet arrivare a una norma única
de iscritura e de comente podet èssere s’impleu
MARIO PUDDU
p. 096
p. 101
Sa limba nostra
GONÀRIU FRANCISCU SEDDA
p. 108
Una limba pro sos sardos
NENARDU SOLE
p. 119
Indicassiones subra s’ortografia de sa limba sarda unificada
p. 130
ZIROMINE ZAZZU, C ATERINA MURA, GAVINO STARA
Apéndhitze
6
p. 139
PRESENTADA
Proite custu triballu
S’idea de custu libbru est nàschia in fatu a su chistionu mannu criau de su triballu de sa Commissione Regionale pro sa limba e mescamente a pustis de sa pubblicatzione de sos resultados.1
Sa domo editrice nostra est de tempus meda impegnada in
sa promotzione de sa limba e de sa cultura de sa Sardigna e sa
colletzione “paberiles” dhu dimustrat.2
No b’at duda chi s’àrchidu de una limba est fata de duas
partes printzipales: sa prima est chi issa est istimada, faedhada e
impreada cada die dae su pópulu chi dh’at criada e sa segundha
est chi tenet una literadura e chi issa benit irvilupada. Sos poetas
e sos iscritores de una limba sunt duncas una parte manna meda
po su mantenimentu suu comente limba bia. Ischeus cale est
s’importàntzia de sa poesia in Sardigna ma, mescamente in sos
úrtimus trint’annos, medas òperas in prosa sunt essindhe. Su
triballu issoro est azuandhe sa limba a arribbare a cussu cumprimentu chi ndhe depet fàghere una limba moderna, torra forte,
bia e impreada in totue.
1) Limba Sarda Unificada, Sintesi delle norme di base: Ortografia, fonetica, morfologia
lessico, Regione Autonoma della Sardegna – Assessorato alla Pubblica
istruzione, Beni culturali, Informazione, Spettacolo e Sport, 2001.
2) Bos cumbidamus a bíere www.condaghes.it. Custa presentada est
iscrita cun Abiword e cun su curretore ortogràficu chi si podet iscarrigare
in donu dae su tzassu www.ditzionariu.org.
7
Sos iscritores sunt, pro sa parte manna, triballiadores silentziosos e discretos ma nois amus chérfiu dare a issos sa possibbilidade de nàrrere su pàrrere issoro.3
Nos iscusamus po su tempus chi bi amus postu po fàghere
essire custu libbru, ma sigomente pagu est cambiau in custos
annos, pensamus chi tenet ancora calchi cosa de nàrrere.
Problemas postos dae sa LSU
Sa proposta de sa commissione, pubblicada in forma de
libbrighedhu, chi paret ufitziale ma no est proite no at cumpriu
totus sos passazos istitutzionales4, est istada leada cun sentidos
diferentes. 5 Mescamente sa zente de sas variantes de giosso at
bistu unu tentativu de “egemonia” a favore de sa variante logudoresa. Prus de duos annos sunt colados e su cumbinchimentu
de sa zente no est mudadu. Sa chistione depet èssere irboligada
pro su bene de sa limba sarda e de sos Sardos. E custu podet
èssere fatu solu in su logu inue sa proposta est nàschida: po cussu
sa Regione depet nominare àteros espertos po torrare a bíere sas
chistiones de sa limba, po dh’ammerare cun cussu chi mancat e
po ndhe bogare cussu chi no andhat bene.
Ite narant sos iscritores
No totus sos iscritores cumbidaos ant arrespustu: dh’ant
fatu 15 in 50 (su 30%). Dae sos iscritos issoro ndhe essint inditos
pretzisos, chi mancari no sunt totus “técnicos”, ma inue bi est
3) Sa lista de sos iscritores cuntatados si podet agatare in s’Apéndhitze de custu libbru. Preguntamus perdonu si a calicunu est l’amus
ismentigau.
4) Lèzere sos documentos chi si agatant in www.condaghes.it/limbasarda.
5) Unu libbru interessante est AA. VV., Limba lingua language. Lingue locali,
standardizzazione e identità in Sardegna nell’era della globalizzazione (a cura de
Mario Argiolas e Roberto Serra), CUEC, Cagliari 2001.
8
s’idea de una limba sarda “polimorfa” inue totus sas variantes de
tenent sa matessi dignidade e sunt aunidas dae un’ortografia
comuna e dae s’isperàntzia chi sighit a bívere comente patrimóniu
de su pópulu sardu.
Antoni Arca, impari cun Antiogu Cappai, Marina Danese e
Gavinu Maieli, ponent s’atentzione a su fatu chi sa “diversidade”
est una richesa e cheret manténnia. Ma po fàghere custu sa LSU
cheret cambiada in manera chi siat aberta a totus sas faedhadas.
Mimmo Bua pedit (e si leat!) sa libbertade de espressione po sos
iscritores e in custu l’azuat Franciscu Carlini chi biet fintzas
s’importàntzia de su séberu de s’ortografia po sos pitzochedhos
e po su benidore de sa limba sarda. A s’iscola bi pensat puru
Nanni Falconi: su sardu depet torrare a sos Sardos passandhe in
su logu de inue ndhe l’ant “furau”. Antoni Cossu e Gonàriu Sedda
pensant chi su sardu at a arribbare a una limba média o unificada
ma cun d-unu processu longu, cun su cuntribbutu de totu su
sardu e cun s’azudu de normas ortogràficas comunas. S’interventu de Zirómine Zazzu est cuntzentrau mescamente subra de
sas régulas de s’iscritura.
Sa chistione de s’aunimentu no l’afrontant totus sos relatores. Mario Puddu narat cun frimmesa chi sa limba sarda est giai
unitària in sos fundhamentos suos e chi tenimus bisonzu prus che
àteru de una norma única de iscritura chi andhet bene po totu
su sardu; po sas netzessidades de s’Amministratzione natzionale
de sa Sardigna si podet seberare una variante istórica. S’opinione
de Peppe Corongiu est chi cun sa LSU no si est fata una limba
aunida ma una limba “aulica” e po custu sa Regione depet torrare
a incarrigare un’àtera commissione po pònnere paghe ma cun
«un’inditu políticu pretzisu». Gianfranco Pintore narat «craru e
ladinu chi una limba sarda unificada bi cheret», chi cussa chi bi
est oe andhat bene, fintzas si «cras si podet dare chi nono, chi
cherzat acontzada» ma chi est necessària po poder fàghere crèschere s’economia e su triballu. Po agabbare, Nenardu Sole biet
«s’istandard comente prozettu de identitade noa», s’incumintzu
9
de unu caminu nou pro sos Sardos chi at a lòmpere a unu resultadu a pustis de unu traballu longu meda e chi ponet in contu
«sos cunsizos de sa zente».
Cales podent èssere sas solutziones?
Candho si chistionat de limba in Sardigna incomintzat sèmpere su finimundhu ma su perígulu prus mannu est cussu de abbarrare frimmos. Provamus innoghe a ndhe bogare unu suntu de
sas ideas, ponindhedhas in forma de elencu po fatzilitare sa
cumprensione:
• pònnere totu su sardu a su matessi livellu (po sa leze);
• inditare unu sistema ortogràficu aunidu e cumpletu;
• lassare chi sos Sardos impreent sa variante issoro in calesisiat
ocasione;
• séberu de una variante istórica chi s’Amministratzione regionale pigat a modellu po sos documentos e sas comunicatziones in essida (in intrada e po sas àteras amministratziones
e istitutziones locales andhat bene sa limba de su logu);
• fàghere una “chirca sotziale” po cumprèndhere comente sos
Sardos bient sa limba e comente si podet bínchere su cunsensu;
• favorèssere sa connoschéntzia de totu sa limba sarda mescamente in sas iscolas partindhe sèmpere dae sa variante locale;
• prus preséntzia de sa limba in sos médios de comunicatzione;
• azudare su manizu de sa limba cun istrumentos modernos
(mescamente informàticos);
• decrarare su sardu comente limba parívile a s’italianu (e no
solu limba ufitziale);
• fàghere una política limbística bera, investindhe cun fortza a
pitzu de custu elementu essentziale de s’identidade de sos
sardos;
• criare sa “siendha culturale” sarda, po fàghere de sa limba fintzas unu volanu económicu.
FRANTZISCU CHERATZU
10
INTERVENTOS DE SOS ISCRITORES
11
12
ANTONI ARCA
Si cambiat sa Costitutzione: cali tempus benidore
pro s’assetu politicu-istituzionale de sa Sardigna?1
E ite futuru pro mie matessi, como chi so trabagliende pro
su Centru de Servítzios Culturales Societade Umanitaria
de s’Alighera cun sa responsabilidade de azudare e consizare sos mastros in sa didatica de sas limbas minoritarias?
Emmo, si cambiat sa Costitutzione italiana, e a sa Sardigna
li reconneschent sa conditzione de minorantzia linguistica,
sa leze regionale de “Promozione e valorizzazione della
1) Candu sa Condaghes m’at cumbidadu a “narrere sa mia”, su mezus
chi eo podìat fàcher fit a li respondere chi nono, chi su chi ant a fàchere
sos linguístas non sunt peraulas noas ma istudios fortes subra sas
limbas, mortas o bias chi siant.
Peroe isse cherìat una boghe aligaresa. E comente fattìat a li nàrrer
chi nono? Tando, sicomente so cumbìnchidu chi totu sas limbas sunt
sa matessi limba i su chi cambiat est sa polìtica de sos òmines, e duncas sa forma polìtica de usare sas limbas, s’únicu chi mi resessit, est
pensare dae iscrittore trilingue e giurare chi cale si siat sa limba “política” pro sa Sardigna chi nos jughet, eo mi l’appo a istudiare e rispettare; ca brigare po un accentu, una doppia o unu nòmene non est una
cosa seria.
Pro gustu, si lu cheries pubblicare, bos imbiu unu testu mesu in
sardu (sa prima parte) e mesu in aligaresu (sa segunda parte), chi iscriesi
pro s’amigu Federicu Francioni pro festeggiare Sa die de sa Sardigna de
s’annu 1998, “Se cambia la Costituzione: quale futuro politico-istituzionale per la Sardegna?”, Salone Sciuti, 18 aprile 1998.
13
cultura e della lingua della Sardegna”, dae solu propositiva si fachet leze a beru, cun s’obligatzione pro a totu,
dae sas iscolas a sas chejas, de facher servire sa limba de
sa Sardigna umpare con s’italianu: sempre.
E tando, si cambiat sa Costitutzione, ite limba appo
a cunsizare a sas istitutziones e a sas pessonas chie benzant
a pedire azudu a s’Umanitaria de s’Alighera? Cherzo
narrer, sa limba de sa Sardigna, est sa limba de s’Alighera?
Lassademi pensare a boghe arta un’iscuttighedda.
Limba-musculu/Limba-codice
Narant chi onzi limba non sìat sa semplice espressione
fònica de unu còdice sìnnicu, si nono chi issa sìat puru
àina abista a modificare, galu muscolarmente, cuddu
còdice chie la pròducet. Non debàdas, in sas limbas
neolatìnas chi ant interessadu sa Sardigna ‘limba’, ‘llengua’, ‘lengua’, ‘lingua’ sempre mùtit su mùsculu/òrganu
chie cunsèntit s’articolatzione de sos sònos e s’assieme de
cùddos sìnos articulàdos in valòres sintàtticos e semànticos
chie partècipant a sa costrutzione de unu còdice verbale.
Tando, Limba/còdice e limba/mùsculu sunt sinònimos
intercambiàbiles in sa geografìa culturale nostra; e est
un’isbagliu, ca sa limba/mùsculu nàschet cun s’òmine e
sa limba/còdice nàschet cun sa cultura e si fàchet manna
cun sa polìtica. (Pro sos inglèsos su mùsculu limbìsticu est
‘Tongue’, s’espressione verbale de unu còdice est ‘Language’, e fòrtzis est pro custu chi ‘The English Language’
si fàchet onzi die sempre piùs sa limba de s’impèriu. Solu
cando si est nende de sa limba de unu pitzinnu, sos
inglèsos atzèttant su ‘Mother-tongue’.)
14
Su “sardu” comente còdice subalternu
Sa Sardigna, dae milli e piùs ànnos periferìa importante de chentu impèrios, sa limba sua musculare l’at
pèrdida umpare a s’abandonu de sos nuràghes; dae tando,
acurtzu a unu còdice de valòres filosòficos – su de sos cristiànos –, sos sàrdos atzettèsint su còdice fònicu latinu pro
non lu abbandonare, fìnas a oe, dae piùs o mancu milli e
ottochent’ànnos. E gai, durante sos sèculus, sa limba/
mùsculu nostra at resèssidu a assorbire totu sas tràmpas
de sas àteras lìmba/còdice chi si sunt mudadas in su
governu de s’Isola, fìnas a consentire, oe, a nòis sàrdos,
un gradu mannu de mimetismu linguìsticu in totu sos
còdices neolatìnos: sèmus italiànos in Roma, castigliànos
in Madrid, cadelànos in Barcellona.
Cun totu, non sèmus sàrdos in Sardigna. In domo
nostra guvèrnat esclusivamente sa lògica de sa limba/
mùsculu: unu mùsculu unu còdice. Non su sardu, si nono
su bittichesu; non su sardu, si nono s’ittiresu; e in Tàtari,
in Carloforte, in Òrbia e in S’Alighera: àteru.
E non at èsser gai, non at a èsser àteru in Tàtari, in
Carloforte, in Òrbia e in s’Alighera: at èssere sardu
umpare cun “àteru”. (Sa lògica de su sèmplice e totale
rispettu a su fueddu locale vàlet esclusivamente si lu
pensàmus comente printzìpiu de una bona programmatzione didàttica: partire dae su logu pro mirare a
s’universale. Si lu pensàmus comente obiettivu prioritariu,
est malu didatticamente i est politicamente demagògicu:
«istudio su sardu de iaiu meu e bo!». Perfettu, si su sardu
at a èssere una limba/mùsculu; a ite sèrvit sa limba? A
buffare binu bonu e gustare casizolu. Malu, si su sardu at
15
a èssere una limba/còdice; a ite mi sèrvit sa limba? A
esplicitare unu pensamentu riccu.)
Monolinguìsmu de su clan/bilinguìsmu de sa societade
Onziunu chie àppat unu bìcculu de conoschèntzia in
matèria de sociolinguìstica ìschit chi sos indivìduos tèndent
a si cuare e a si reconnòschere in su clan, e chi so sinno
piùs forte de identificatzione ind’unu clan est su limbazu
de su clan, su gergu; e cantu piùs su gergu est esclusivu,
tantu est piùs forte su clan e su sentimentu de apartenèntzia
chi ispìrat. Onzi pessona chie àppat unu bìcculu de conoschèntzia in matèria de psicolinguìstica ìschit chi, apùstis
de sa pitzinnìa, est praticamente impossibile de imparare
a faeddare bene àteras lìmbas francu chi non si àppat
imparadu, durante s’infàntzia, sas istrutturas generativas
chi la guvernant. Cùstas dùas lèzes cumbinàdas umpare
detèrminant su monolinguìsmu de sa zente e su plurilinguìsmu de sas societàdes, cun frecuèntzia sèmplice
summa de clan separàdos e non imparentàdos. Est cando
faeddàmus de bilinguìsmu. Peroe cando cùddos clan
sociàles si contrapponent faeddàmus de bilinguìsmu diglòssicu, inue una limba/mùsculu fagòcitat s’àtera limba/
mùsculu piùs minore.
In Sardigna, dae su cristianèsimu fìnas a oe, a sa cuntrària de su chi chèrent chi creìmus, non bi nd’at istadu
piùs de bilinguìsmu (in su sensu de lìmbas àteras a beru
chi chìrcant de si sostituire, comente est, pro casu, sa situatzione de su castiglianu e de su frantzesu cun su bascu).
Una orta masticadu, digeridu e assimiladu su limbazu de
sos nuràgicos, in domo nostra sempre b’est istadu unu
16
monolinguìsmu latinu, solu chi fìat faeddadu e iscrittu in
sa muscolaridade dominante: latinu medievale, latinu
cadelanu, latinu castiglianu, latinu toscanu, latinu italianu.
Già est beru, pàrrent lìmbas divèrsas, peroe non est gai
in totu in totu, sos vàlores vocàlicos e consonànticos sunt
sos matessi; si diferèntziant in s’interpretatzione iscritta de
unos sinnos, comente s’H e sa X, peroe custa est matemàtica, non est limba. Diversu a beru est (fìat) su còdice
sìnnicu isparidu, s’iber, s’etruscu, su nuràgicu, non cuddu
postu a supra, latinu, cristianu, cattòlicu, ibèricu.
Esístint límbas sardas diversas?
Si un extraterrestre bènat a nos visitare, non tènat
dificultade peruna a distinghire su neolatinu dae su germànicu, mèntras nde tènat meda a atzettare sas pseudo
distintziònes chi oppònet, issos cun issos, sos divèrsos
gràdos de sa limba sarda.
Tando, non b’at elemèntos de distintzione intro a su
sardu? Lampu, si bi nd’at, peroe non pòdent èssere, e
oggettivamente non sunt, gai fòrtes dae impedire sa
costrutzione de una limba sarda chi sìat summa de totu
sos isfòrtzos limbìsticu musculàres de onziunu de nois
cumbinadu cun sa limba/còdice espressione de un’ùnicu
territoriu filosòficu culturale.
Est sa geografìa isolana chi nos fàchet sàrdos, e est
una limba/còdice unitaria chi nos pòdet fàcher torrare
pòpulu (amus a considerare “eo, ego, deo”, o “emmo,
eia, sisse”, comente elemèntos de distintzione de lìmbas
divèrsas o solu gradatziònes filosòfico-muscolares de una
matessi limba sarda?).
17
Pro totu sa Sardigna, dùncas, b’at a èssere, sola e
riconoschìbile, una ùnica limba sarda, istudiada e connòschida acurtzu a sas àteras lìmbas territoriàles: su tataresu, su gadduresu, su tabarchinu, su cadelanu.
E tando, sicomente eo so faeddende che aligaresu,
sighìdemi s’arregionu in s’àtera limba, àntzis, in s’àtera
variante neolatina de sa terra mia: l’alguerès.
L’Alguer: colònia i fortalesa catalana
Lo cas del català de l’Alguer, de primer aquitu, se
presenta com de fàcil solució: l’antiga colònia, l’ísola
al·loglota, se reconeix lingüísticament en el català d’Espanya. I, de fet, així era fins a tot el ‘400, si no se pren en
consideració qui llengua parlessin los hebreus de la rica
aljama del quarter de Santa Creu, de qui francès parlessin
los mariners de Marsella i de qui lígur parlessin los
mercants genovesos.
Però, després de la catxada dels hebreus de tots los
territoris hispànics i el contemporani descobriment de la
nova via per les Indies, les epidemies del ‘500 i del ‘600
que han devastat la Sardenya i l’Europa, despopulat ciutats
senceres i les han tornades a popular generant forts canvis
humans, objectivament, la llengua/múscul de l’Alguer
sempre més s’és feta un sard “fonat” culturalment en
català. (I això sols perquè en aquells sèculs, lo canvi humà
no significava també una, gran o petita, revolució en
l’orde cultural, polític, econòmic i social gràcies, o puru
a causa, dels fortíssims privilegis de casta, de classe i del
conflicte ciutat vs campanya.)
18
L’Alguer separada de Catalunya
Endemés, de la segona meitat del ‘600, per l’Alguer
no se pot més parlar de ciutat a majoria ètnicament
catalana, perquè el repopulament s’és fet amb l’immigració de famílies procedents de tota l’Isola, especialment
del Logudoro. Com ja s’és dit, però, lo conflicte ciutat vs
campanya fa que, fins a tot el ‘700 i gran part del ‘800, la
ciutat-fortalesa de l’Alguer sigui en grau de “impondre”
als sards neo-algueresos inurbats, propis usos, costums i,
sobretot, el propi codi verbal: lo català. Llengua llatinament cosina i, sobretot, la sola llengua/múscul en grau
de acostar el servidor al nobil homus a l’interior de la
rocafort catalana.
Durant la primera dècada del ‘700, però, crol·la
definitivament l’imperi polític català. Los territoris continentals i isolans damunt dels quals encara mantenia el
propi control venen abandonats al poder d’altres; la
Sardenya passa primer a Austria, després a Espanya,
després a Piemont, a la fi a Itàlia.
L’Alguer enganxada al regne sardo-piemontés
Lingüísticament el Piemont no té ninguna consisténcia. Se tracta d’una antiga noblesa sense regne posada
al mig de quatre cantons, disponible a donar lo propi
exèrcit a canvi de moneda i sempre actuada a fer pagar el
pedatge a qui se sia tengui de passar per aquelles terres.
Doncs, com que no eren reis, els Savoia empraven la
llengua de les corts impures: un quasi francès. I ara, del
1720, també si són reis de Sardenya, una llengua no la
tenen encara. No el francès, que sigueria massa subdi19
tància; no el sard, que no vanta títols de nobiltat; no el
català, llengua vincida i formalment prohibida a partir del
1714 pel nou rei d’Espanya; no l’espanyol, que és massa
fort; no el toscà, que no és llengua de regne, encara. En
Sardenya, i no solament, cada un parli la llengua de les
institucions a les qual pertany: l’espanyol en les universitat,
lo llatí en les iglèsies, lo sard als vilatges i en les campanyes,
lo català en les ciutats i en els actes dels notaris.
Alguer culturalment sarda i catalana
Lo temps passa, i si els catalans no tornen a ésser imperi, però se fan rics i recuperen l’orgull de la pròpia
memòria i, en època romàntica, redescobreixen i reinventen la pròpia llengua muscular i filosòfica. Així, de la
fi del ‘800 i fins a principis d’aquest sècul, l’Alguer torna
a descobrir culturalment una pròpia catalanitat, entenent
amb això un moviment que té l’epicentre a Barcelona;
també si fortíssims, i encara avui evidents, són les construccions verbals, els calcs semàntics i els préstecs lessicals
procedents de tot el Logudoro i en manera especial del
sassarès en la llengua del resuscitat país català en Itàlia,
com l’havia definit el cònsul Eduard Toda i Güell en un
llibre del 1888 (Un poble català d’Itàlia).
El català i l’italià com llengües de clan
L’orgull ciutadà és massa fort, i l’element més característic que el distingueix, “la llengua catalana”, garanteix
prestigi socio-cultural i sentiment d’apartenència, i la llengua/codi de l’Alguer “catalanitza” tot els inseriments lingüísticament musculars, tant de fer difícil el reconoiximent
20
originari a l’orella d’un no lingüista (“Llumí”, l’única
aportació oficial de l’alguerès al diccionari català és un
sardisme: “luminu”).
Durant els vint anys del feixisme, la política lingüística
d’Itàlia és napoleònica, una Llengua un Estat; en el “bel
paese” ja no existeixen dialectes sinó una única llengua
nacional, desconeixuda a la majoria de la gent, però de
gran comprenció si sil·labada del balcó de plaça Venècia.
Després el feixisme acaba, però no acaba l’idea d’una sola
llengua que mos identifiqui tots.
L’Alguer d’avui
A partir de la segona guerra mundial, un canvi ulterior
i definitiu. La campanya algueresa se torna a popular de
“profugos” itàlics i de sards que, no renunciant a la pròpia
llengua de naixita, comuniquen amb els nadius a través
de l’italià suggerit pel vell regime i confirmat pel nou.
Quarters sencers són populats d’imigrats dels territoris
limítrofs, aquests també orgullosament portadors d’una
llengua diferent de la dels algueresos: lo sard. En aquells
anys, la discriminació social (entre franges homogènies per
edat i col·locació econòmica) era l’ésser o no “saldu”.
Del ‘70 en avui, l’arc-en-cel lingüístic alguerès resplendeix damunt de la societat en una escala cromàtica
sempre més dispersa.
En un fons del tot italià, una gran franja culturalment
algueresa on la coloració catalana se fa sempre més fina,
deixant veure fils colorats de llengua inglesa, tedesca,
francesa, olandesa i, sempre més neta i clara una ampla
franja sarda amb els accents de Ittiri, Vilanova Montlleó,
21
Lomedo, Uri, Thiesi, Mara, Padria, Poçomajor,
Florinas…
Los númuros de l’Alguer
Avui, si volguéssim estar als números, lo valor absolut
dels sardoparlants, a l’interior de la catalana ciutat de
l’Alguer, és segurament igual, si no superior al dels catalanoparlants. I, cada dia que passa, los sardofons de
l’Alguer, sempre més prenen conciència i manifesten
obertament la pròpia sarditat, també a l’“Alguer vella”. I
a la vora de les festes de carrer per “algueresos” hi ha festes
de carrer per “sards” i si hi ha publicacions alguereses
també hi ha publicacions sardes i, als mateixos jornals al
costat de una rondalla algueresa hi ha una poesia en sard.
On després, tot això no pot ésser de cap de les maneres ignorat, és en les escoles, on alguerès, sard i sempre
més altres llengües europees i no conviuen de fet.
En conclusió
Me tornen a la ment los vells films de cowboys del
anys ‘50 que la televisió passava en blanc i negre: «Escolta,
Joe, aquesta es una fletxa dels peus negres». «Tens tota la
raó, Bill, si fossi una fletxa de les orelles tèteres tengueria
una ploma groga, i no una ploma blanca». Però, per
mosaltres sols eren plumes clares, i pel demés idèntiques;
totes dues servien als indians per caçar els bisonts i per se
defendre de l’home blanc.
Sigueria antihistòric i culturalment miòpe, pensar que,
avui, la llengua de l’Alguer tengui i pugui ésser exclusivament l’alguerès, així com a Bosa el bosinco i a Sàsser
22
lo sasserès. A les llengües, o millor, a les variants territorials,
se té de garantir ple reconeiximent, valorització i respecte,
i és per major tutela i major respecte que la llengua dels
sards pot ésser i té d’ésser exclusivament el sard, també si
això significarà calque any de baralles i incomprencions
encara per decidir si serà millor donar aquest o aquell altre
valor a la X o a la J.
Perquè el diuen los números i perquè el confirma a
ple la raó cultural, als algueresos, a la vora de l’italià, se
té de donar la possibilitat d’estudiar bé la pròpia variant
catalana – del dialecte del quarter més popular de la ciutat,
fins al registre més culte de Barcelona –, i la llengua dels
sards – dels gosos que els campanyolos algueresos cantaven en sard en honor de Sant Joan, a les obres de narrativa
i teatre contemporani –.
I tot això és possible si la família, a través de l’exemple
afectuós, l’escola, amb l’intel·ligència de la didàctica, la
societat, a través els medis que la política dóna, anigueran
assieme a propondre sistemàticament, i no necessariament
amb els mateixos equilibris, les tres llengües reals que la
ciutat catalana de Sardenya coneix: l’italiano, l’alguerès,
su sardu.
Tatari, Sala Sciuti, 18 abrile 1998.
23
MIMMO BUA
A narrer de limba sarda
Bos ringratzio de sa lettera-cumbidu, a narrer de limba
sarda. Su pagu chi appo ‘e narrer bos lu conto in pagas
rigas, rispondende a sas dimandas bostras:
1) Comente podet sa limba sarda arrivire a una norma
unica de iscritura.
Custa dimanda la tia paltire dae s’atera:
2) «comente podet esser s’impleu».
Ca una cosa est a iscrier e a inventare in una limba;
atera cosa est a fagher regulas cun s’isperantzia o sa pretesa
chi atere las rispettet. S’iscrittore giogat cun sa limba; sas
regulas li piaghet a las iscontzare e a nde fagher ateras,
pro chi atere las isconzet. Su limbista o glottologu, o
comente si cheret jamadu, li piaghet a bogare a infora
regulas e, si at podère, a las imponner a sos ateros. Pro
fortuna sos “cruscantes” non sun pius de moda, e sos
iscrittores, in cale si siet limba, poden fagher comente lis
piaghet. Podene narrer puru a sos limbistas, si segan
troppu sas latrangas, a si la leare in cuddu logu e sighire
a fagher comente lis piaghet.
Tantu ‘e narrer – gasi an fattu Verga e Gadda (pro
s’italianu) e gasi an fattu sempre sos iscrittores de onzi limba
e logu – affuttendesinde de su chi naraian sos limbistas.
Et si no aian fattu gasi no b’aiat appidu literadura.
Paret arrejonu “qualunquista” o “anarcoide”. Si podet
24
dare chi lu siet puru. Mezus “qualunquista” e mezus ancora
“anarcoide” chi no basaculu de custu o de cuddu “limbista”
improvisadu in vena ‘e dittaduras. Su chi so nende, pero,
no siet de pesu pro niunu. No b’at riferimentos personales
e mancu “inzulzos”, chi in bidda mia li naran ateru.
Bois mi paret chi pensades chi onzunu podet iscrier
e narrer comente cheret e su chi cheret, bastu però chi
atzettet “normas unicas” de comente l’iscriere. Passadelu
in arrejonu a Camilleri (chi pro fortuna sua non est sardu)
e parade orija a su chi tiat risponder…
Su fattu est chi sa Sardigna – comente ana nadu in
meda – est unu micro-continente de tantos logos et
cunsolzas e de tantas biddas: onzuna cun sa variedade sua
e sos sonos suos. Onzi limba est bella pro sos sonos suos
(pro su geniu sou, tiat narrer tiu Micheli Columbu); et duncas
no b’at peccadu perunu a narrer e a iscrier “partu” (si li
sonat gasi) o “paltu” (si li sonat gasi). Mi pare chi in su
sanscritu L e R sunu cunsonantes “equivalentes”, est unu
sonu chi a boltas sonat L a boltas R. No isco proìte, ma
pro sa limba salda est su mantessi. E si calcunu mi tia
cherrer obrigare a narrer “saldu” e a iscrier “sardu”, no
mi lasso obrigare, sigo a iscrier “saldu” et “laldu” e
“malture”, ripettende chie narat e iscriet “sardu”, “lardu”
e “marture”, pedende a isse de rispettare sos sonos mios.
Si no los rispettat li naro a no “segare sos sonos” e
nemmanco sas latrangas; e a lassare fagher sas morroculas.
Una “norma unica” de iscrittura podet puru rispettare
sa libeltade de iscrier “libeltade” o “libertade”, comente
sonat mezus.
Sos pagos esempios balen pro su logudoresu, ma
25
penso chi pro su campidanesu siet sa mantessi cosa: s’impleu – nades puru ois – chered inventadu, istelevradu,
isviluppadu.
Sa ricchesa de una limba cheret “implementada” et
no reduida o impoverida. Sas normas de sos “burocrates”
puntan sempre a impoverire, a reduire. Est cussu chi
intenden issos pro “regulare”.
E cando si minten burocrates est sempre alenu ‘e
molte, et no de vida.
Sa litteradura at ite ider e ite fagher cun sa vida, no
cun sa molte: sos burocrates dae sempre chilcan de la occhire… ma no bi resessin… la occhin e torrat a naschere…
Sa regula justa – duncas – tiat esser a dare corria e
no a la truncare; propriu – comente fia nende – pro
lassare currer sas morroculas chena lis cherrer truncare sas
ancas o… bogare su jau. Morrocula chena jau no girat…
naraiat nonnu meu. E no mi nedes chi su “jau” sun sas
regulas. Su “jau” est s’intelligentzia e s’imbentu, sa libertade e su risu: tottu cosas chi no sunu mai piacchidas a
sos burocrates.
De sos pagos iscrittores chi connosco creo chi sien de
accordu cun su chi so nende unu o duos subra deghe
(postu chi sien deghe). Ca onzunu no solu cheret fagher
a conca sua (comente est justu chi siet) ma tiat cherrer chi
sos ateros fatten a conca sua. Su fruscheddu ‘e vanidade
de onzi poeta – comente naraiat Yeates – lu gighet a si
pensare comente “modellu”. Ma s’ego no resessit a esser
modellu mancu pro a isse ‘e tottu; e pro che lu fagher
bolare bastat unu suligheddu… – “bolare” in saldu est
26
sinonimu de “siccare”: cando su fiore est boladu fena
s’almuttu diventat beju… siccu che linna – a bonu intendidore pagas paraulas…
Sighide a fagher su chi sezis fattende, chi già andat
bene, e chilcade de dare “oghe” a iscrittores chi si no fit
istadu pro a bois aian devidu lassare sos iscrittos in su
calasciu (comente capitat a meda). Ma si puru sighit a
capitare non est cosa mala: mezus gasi chi no a si suttaponner a burocrates et zanfarajolos. Chi sien politicantes
o academicos sempre sun de sa mantessi lua: elva ainìna,
naraian in bidda, o puru pabarantzolu oladu…
A mezus riere.
MIALI LOGUDORESU
alias MANUEL FURRU
alias MIMMO BUA
alias…
25.08.01
27
ANTIOGU CAPPAI
A reguardu de su istandard iscritu
Paret chi su chertu subra sa iscritura unificada de su sardu,
a su presente no siat galu acabadu. Paret una gherra sena
fine! Ma de su restu no est una gherra mala e, sena duda,
est de preferrer chentumiza bortas a sas gherras sambenosas chi sun trumentande su mundu.
Dae pagu est istadu bogadu a campu e imbiadu a sos
ufitzios comunales unu tzertu librigheddu cun regulas e
cunsizos chi diat esser s’incunza de su laorzu de sa Cummissione rezionale chi da carchi annu bi fuit traballande.
Deo pessonalmente no apo tentu sa fortuna de lu bier,
custu librigheddu, e como retzo cun piaghere su invitu de
sa domo editora de Condaghes a narrer su parrer meu in
custa chistione tribulada.
Duas cosas mi paren de importu mannu: sa primma
est su illargare sa discussione a fora da sa turre de avoriu
de sos linguistas, e bene meda at fatu; sa segunda cosa est
chi, a bidea mia, tocat de afrontare su problema da unu
puntu de vista diversu.
A reguardu de su primmu puntu si depet repiter cun
fortza chi sa limba est sienda e prenda istimada de totu
sos sardos! E, de su restu, comente si siat chi andent sas
cosas, an a esser issos, atzetande o revudande sas prepostas
faladas dae artu, a detzider sa sorte benidora de sa limba.
Sun gai diligos sos sardos, sa zente chi sa limba la faeddat
28
donzi die (e grassias a Deus sun galu medas!) chi guai a bi
la tocare! Est a lis tocare sas carres bias de sa pessone! Solu
s’impreu de una paraula istranza a sa comunidade o a sa
bidda est bulladu comente eresia! E de aberu chie impreat
paraulas istranzas in bidda sua, est “iscominigadu” (bogadu da sa comunidade) che unu ereticu. Deo retzo tantas
criticas da sos iscanesos ca iscrio “galu” a su postu de
“ancora” e “bortaedie” a su postu de “serigheddu”! Bi at
zente in bidda mia, chi solu pro una paraula o duas at
bulladu e iscominigadu cussos pagos iscritos chi apo
produidu (e fortzis finas su iscritore)! E ite depo fagher deo?
A mi ofender? A lis fagher una letzione de istoria subra
sos «pocos, locos y male unidos»? Emmo! Tenes asiu tue
nandelis chi depen bincher custu campanilismu sinono sa
limba sarda si che morit! Est a samunare sa conca a s’ainu!
Epuru, mancari siat difitzile e parzat “paradossale” tocat
de atzetare custa reatzione! Antzis, dia narrer de prus, tocat
de nd’esser cuntentos, totu cussos chi si ocupan de “language
planning”. Ca cheret narrer chi sa limba est bia! Tocat de
atzetare custa passione de onzunu pro sa limba de sa
comunidade propia e de la leare, custa passione, comente
sa roca frimma pro bi fraigare cun passensia carchi cosa
chi abarret in su tempus.
Duncas si sa zente, in donzuna de sas 377 biddas
sardas, sí arrennegat e “lantziat iscominigas” solu pro
s’impreu de una paraula istranza, ite deet sutzeder pro totu
unu vocabulariu intreu? Ite deet sutzeder pro totu unu
“standard”? Bi at de si maravizare chi su chertu no siat
finidu? Bi at de si nde leare dispiaghere? Nono! Antzis
cuntentos nde depimos esser! Emmo!
29
Mancari custu siat, de fatis, su istrobu prus mannu pro
sa “promotzione” de una “grafia unificada” cale si siat;
mancari custa siat sa maladia bera de sa cale sa limba est
malaida! Malaida si, ma galu biva!
E duncas, naro deo, no at a esser chi su remediu si
agatet propiu inue bi est sa maladia? No at a esser chi amos
a deper ponner in pratiga su famosu printzipiu omeopaticu de su “similia similibus curentur”? Cherzo narrer, pro
abarrare in su paragone, chi fortzis si nde diat poder bogare
unu “vacinu” propiu da su “virus” chi at causadu custa
“maladia”.
Duncas, custu virus est su “campanilismu”, su “particularismu”. Custu naschet da s’amore de donzunu pro sa
bidda e pro su dialetu sou. E tando, si sa maladia est
s’amore, s’amore deet esser sa meighina! Si s’amore pro
sa bidda propia at impidizadu finas a como a sos sardos
de si aunire a pare, tando est cun s’amore prus mannu
pro tota sa Sardigna chi tocat de curare su virus de su
particularismu. Fortzis custu arrajonu deet parrer, a carchi
professore, unu pagu lizeri o tropu sentimentosu, pagu
dignu de una materia goi seria e importante. Ma, pedinde
perdonu pro custu, cherzo arribare a su segundu puntu
chi fui nande in antis.
Diat esser chi pro afrontare su problema de su “istandardu” iscritu tocat de abaidare sa fatzienda da un’ateru
puntu de osservatzione.
Est a narrer chi tocat de abaidare no solu sa limba
ma, paris cun issa, sa zente chi la faeddat, sa sotziedade
in totacanta sa cumplessidade sua.
Duncas, a parrer meu, unu puntu de vista sotzio30
linguisticu diat esser unu passu in antis, a cunfrontu de
unu puntu de vista simplitzemente “linguisticu”, in sas abas
bassas de su cale custa barchita de su standard chi an
apenas “varadu” est arriscande de si arrenare.
Tocat de torrare a ponner a nois matessi sa pregunta
prus simpritze: «It’est sa limba pro unu pobulu?». Sa
resposta l’ischin finas sos pitzinnos, prus o mancu in custas
paraulas: Sa limba propia est pro donzi populu su simbulu
prus mannu de s’identidade, est una bandela, un’istandardu, apuntu, chi rapresentat custu populu a de nantis
de su restu de su mundu. Chi “rapresentat” apo nadu. Ed
est propiu su criteriu de sa “rapresentansia” chi tocat de
leare pro seberare, tra sos tantos dialetos (o sas tantas
limbas sardas chi zai esistin – 377, tantas cantas sun sas
biddas – comente narat caligunu) una chi los rapresentet
totus. Est a narrer unu dialetu o variante chi siat carriga
de unu balore simbolicu gai mannu chi atraet sa simpatia,
su respetu, sa istima e s’amore de totu sos sardos de totu
sas biddas, un’amore gai mannu chi binchet totu sos
particularismos, chi che sobrat prus in artu de totu sos
piticos egoismos de campaniles e de cussorzas, no ca negat
e oprimit sas particularidades locales ma ca las amparat e
las custoet che benes pretziados a intro de donzi bidda e
de donzi comunidade. Custu fui chircande de narrer
cando apo nadu chi “similia similibus curentur”, cando
apo nadu chi «solu s’amore podet bincher s’amore»!
Poscas bi est de narrer chi unu balanzu mannu in su
leare su criteriu de sa rapresentansia imbetzes de cussu de
«una-variante-chi-assimizet-su-prus-possibile-a-totu-sasateras», diat esser su ‘e poder “rapresentare”, finas sos
31
gadduresos, sos tataresos, sos algheresos e sos carlofortinos, chi, perdeusantu, sun sardos beros issos puru, e
proade a lis narrer chi nono! S’amigu meu Daniele Morante, chi de “sotzio-linguistica” si nde sapit prus chi no
deo, osservat chi sa “distantzia” tra su fiorentinu e sos
dialetos “celticos” setentriunales a una parte, e cussos
“italicos” tzentru-meridiunales a s’atera, fuit finas prus
manna de cantu no diat esser cussa tra gadduresu o
carlofortinu e custu ipoteticu sardu “de rapresentansia”.
Epuru su fiorentinu est devennidu italianu istandard e oe
sos calabresos e sos bergamascos, in cantu italianos (e sos
sardos puru, in cantu italianos) sun rapresentados da su
fiorentinu.
Mi azis a narrer chi su fiorentinu «aiat sa sa potentzia
de un’esertzitu e de una flota» chi lu an postu e impostu
comente “standard” italianu. Ma deo innoghe so invocande una potentzia galu prus manna, cussa de sos
sentimentos, de su respetu, de s’ammiru e de s’orgogliu
pro cumbincher totu sos sardos a si aunire a pare suta
un’istandardu linguisticu chi los rapresentet a denantis de
su mundu. E cale at a esser custa “limba-istandardubandela de totu sos sardos”? Deo no creo, cun totu su respetu pro su traballu de sos linguistas, pro motivos bastante craros, chi potat esser una limba fata da issos a taulinu;
mancari in custa categoria sa prus chi mi cumbinchet est
cussa basada subra «sas formas unicas sutaistantes» de
s’amigu Robertu Bolognesi. Custas, a comente la cumprendo deo, dian render in s’iscritura sas «rapresentatziones mentales, uguales pro totus, chi donzi faeddadore tenet
in conca a suta de sas variatziones de pronuntzia». Su
32
torrare a custas formas unicas diat esser, narat Robertu,
unu protzessu naturale e ispontaneu chi no diat aer
bisonzu de esser imparadu in manera normativa e prescrittiva. Ma deo retenzo, cun totu s’apretziu chi apo pro
su traballu de Robertu, chi nemmamcu custa «limba unica
naturale» chi issu invocat diat aer mai cudda «potentzia
simbolica» chi sola diat faeddare a su coro de sos sardos,
sobrande-che da sos particularismos locales.
Atera cosa diat esser si custa limba “de taulinu” esseret
istada cussa de unu poeta o de unu profeta populare e da
totus amadu, che unu Dante o unu Isaia! Ma, oe in die,
poetas e profetas, si puru bi nd’esseret de gai mannos, e
chie los diat iscurtare?
E, cun totu su respetu chi apo pro Michel Contini e
pro sos nugoresos no creo nemmancu chi potat esser su
Nugoresu! Creo chi siat ora de lassare a banda custu mitu
“wagnerianu” de sa “puresa latina” e de sa “antighidade”
de sos dialetos barbaricinos chi (comente at mustradu craru
Robertu Bolognesi matessi) no at fundamentos ne istoricos ne issientifigos, est su suta-produtu de ideolozias
ratzistas (chi Deus nos bardet!) e no godit de simpatia meda
in sas provintzias meridiunales.
In congrúos, mi paret chi s’unica limba chi possedit
cussa «potenzia simbolica chi faeddet a su coro de sos
sardos» siat cussa chi pertenet a su momentu prus artu in
s’istoria curtza de sa libertade nostra. Soe de acordu cun
Milia, su sindigu de Quartu S. Aleni: est sa limba de sa
Carta de Eleonora sa sola chi podet ponner de acordu a
totus! Custa ebia podet esser sa limba ufitziale de Sardigna
comente de fatis, in unu tzertu sensu, lu est istada pro 500
33
annos si est beru chi sa Carta fuit sa “Costitutzione Sarda”
finas a su 1848. Sos sardos no an bisonzu de imbentare
una limba ufitziale ca la possedin da 600 annos! Cale
limba mezus de custa de sa Carta, pro sa R.A.S. e sas
istitutziones, pro iscrier lezes e decretos e bandos publicos?
Issa est crara, dechida, aistosa, illustrada da s’autoridade
de sos seculos! Issa est aberu “super partes”! Issa meresset
aberu su respetu de totu sos sardos! Tzertu, bi diat cherrer
unu pagu de traballu pro la adatare a sos tempos de oe,
ma ite diat esser custu a cunfrontu, ponimos, de su chi an
fatu sos Ebreos chi an torradu a bia una limba morta da
2.000 annos!
De su restu, su chi est pretzisu de fagher no est de la
iscrier, sa limba! Est pretzisu de la faeddare! De la faeddare
cantu prus si podet, a propositu e a ispropositu, in domo
e in carrela, in mesa e in letu, in marcadu e in prata, in
bidda e in su sartu, in iscola, in munitzipiu e in tribunale,
in cresia e in su tzilleri. De la faeddare, de la faeddare!
Catzande3
che allargu cussa brigonza chi nos che an cravadu in
conca in tantos seculos, ca, comente at nadu Pascale
Onida, su tempus de sa brigonza est finidu!
34
FRANCISCU CARLINI
S’ortografia de su sardu:
una chistioni ancora de sciolliri
Duas fiant is chistionis chi finas a s’annu passau pertoccànt
sa chistioni prus manna de sa lingua sarda: s’ortografia e
s’intrada a titulu prenu de su sardu in is iscolas. Immoi, a
trobeddai is cosas si nc’est postu su libureddu prentau de
s’Assessorau Regionali a sa Pubblica Istruzioni intitulau
Limba Sarda Unificada, aundi si ndi bògant a pillu is resultaus finalis de su traballu de sa Cummissioni po sa lingua,
resultaus chi sunt pesendi scontrorius sena de acabu po
unu scioberu giudicau calau de s’artu e cun soluzionis
arbitrarias, poita no at tentu contu de sa situazioni culturali
e soziu-economica de sa Sardigna e de sa cumplessidadi
cosa sua. Cali siat sa limba unificada bofia de sa maioria de
is cummissarius si scit, una lingua artifiziali, fundada a
pizzus de sa fueddada logudoresu-nugoresa chi no at tentu
in cunsideru perunu is ateras fueddadas de s’Isula, a
cumenzai de sa prus chistionada, sa campidanesa.
A pizzus de sa chistioni ortografica de su sardu is dibattas e is certus po bona sorti finas a ariseru no fiant
mancaus, de immoi innantis, perou, ant a èssiri prus
allutus puru, e no podit èssiri diversamenti, bistu ca
calincunu creit de teniri unu modellu de Limba sarda,
unificada a corpus de votazionis e de etimologia ammasedada aintru de una Cummissioni divìdia. Insaras tòccat
35
a torrai a pigai in cunsideru totu sa chistioni de s’ortografia,
e cun d’unu impignu prus mannu e finas in d’una manera
noa, est a narri lassendi in d’unu furrungoni is tesis precostituidas, po arribai a unu reconsideru de sa situazioni
esistenti po dda propassai in nomini de un’interessu
generali, a costu de depiri sacrificai, in totu o in parti, is
propias preferenzias e cumbincimentus e, pruschetotu, po
alladiai sa gherra contras a is resultaus de sa Cummissioni
regionali oberrendi duus frontis: unu contras a s’unificazioni de sa lingua e unu contras a is inditaduras ortograficas, duas caras de una matessi chistioni, chi si presèntant
individibilis in su traballu de is cummissarius.
Immoi no podeus prus narri, comenti narànt personis
stimabili chi de annus ant gherrau po affirmai su derettu
de su sardu a biviri e a cresciri, ca a ndi torrai a pesai sa
chistioni ortografica est comente parai unu lazzu aundi
estus a podiri abarrai cassaus totus, a perigulu de no si
moviri prus. No podeus ascurtai su cumbidu insoru a no
ndi fueddai, a removiri una chistioni chi, oi comenti oi,
no iat a agatai, segundu issus, foxi peruna.
A no ndi fueddai no fait, e ndi depeus fueddai sempiri
de prus, comenti seus fadendi in custu momentu, nos chi
seus is prus interessaus, scriidoris e tradusidoris, ca is
linguistus, nd’ant fueddau, e comenti puru, donniunu cun
sa tesi cosa sua! Ma a aterus puru tòccat a donai su
fueddu, a primiziai de maistrus de scola e de is professoris,
cussus chi dì po dì depint gherrai aintru de un’istituzioni
chi no favoressit certamenti s’imparu linguisticu, po no
narri de ateru.
Si est diffizili sighiri a intendiri ancora pregontendi
36
«ma cali sardu?», comenti s’est fattu po medas annus,
sempiri de prus nc’est genti chi pregòntat «ma cali ortografia?». E no totus sunt in malafidi, comente is marfusus
de sempiri chi approfìttant de s’avolotu de oindì po ghettai
disfama a pizzus de totu sa chistioni de sa lingua sarda.
Una pregunta prus chi giustificada de su momentu
chi is proponidas chi fùrriant in su mercau linguisticu sardu
sunt assumancu setti, chi, ponendi in contu is variantis
insoru, lompint assumancu a una quindixena. Su chi oi
ponit timoria, perou, no est tanti is medas maneras de scriri
su sardu, totus oberantis, in litteratura e in discussionis de
spezias differentis, in is revistas comenti in is dizionarius
(custu est fisiologicu in d’una rialidadi culturali in mudamentu, duncas magmatica e contradditoria), cantu su fattu
chi nemus, naru nemus, est disponibili a poniri in discussioni is iscioberus fattus, o in nomini de sa scienzia o in
nomini de su connotu. Bàstat a castiai comenti impèrant
is oberas scrittas in maneras differentis is linguistus chi
proponint poesias o contus in is grammaticas o in is
antologias: ddas pìgant e ddas “tradusint” in s’ortografia
insoru, sena penzamentu perunu. Si sunt mastrus de
lingua sarda, a pustis de sa “tradusidura”, faint furriai in
fotocopia operas interas de poesia po chi a is iscientis no
ddis bengat sa idea de andai in libureria a comporai is
originalis, scrittas cun d’un’ortografia refudada in nomini
de s’ortodossia ortografica insoru.
Dispraxit a ddu narri, ma, bogaus de contu is linguistus berus, cantu sunt intre cussus chi ant fattu proponidas de ortografia, in maneras, in logus e tempus
differentis, is chi tenint titulu po fueddai in nomini de sa
37
scienzia? Sa bona volundati at remprassau casi sempiri sa
mancanzia de cumpetenzias professionalis, e sa scienzia
chi ant ammostau est pagu cosa aici comente is resultaus,
bortas medas incertus e pagu cumbincentis.
Is chi giustìficant is iscioberus insoru furriendisì a su
connotu sunt aici cirdinus in is posizionis insoru chi no
làssant logu perunu a un’interpretazioni paxiosa de is
esemprus chi ndi benint de su passau, e dònant de su
connotu una magini de unu buginu chi no ndi làssat passai
una prus chi de unu maistru assentau chi scit ascurtai
esigenzias noas po ddas fai intrai sabiamenti in paginas
beccias. Arguai a ddis toccai, po narri, sa littera h, posta
che pedrusemini ananti de onnia boxi de su verbu ai,
mancai reconnòsciant ca no nc’est perigulu de cunfusioni
cun aterus fueddus de su sardu. Su connotu nàrat diaici e
aici si depit sighiri a fai!
Tòccat a si pregontai si sa chistioni de s’ortografia siat
de natura scéti linguistica o no siat puru, e pruschetotu,
una chistioni de atera natura, chi pertòccat, po ndi narri
una, sa didattica de sa lingua sarda in is iscolas. Parit chi
no nci apat penzau ancora nemus, mancai totu andit e,
in d’una certa manera, acabit in sa scola. Nemus chi apat
fattu unu scioberu pragmaticu a defensa de is primus
fruidoris de sa lingua sarda, est a narri is pipius e is
piccioccheddus in edadi de scola. Poita, a castiai bèni, sa
chistioni bera de s’ortografia est custa: scioberai po chi in sa scola si
scriat sena de fai nasciri unu treulu in sa conca de is piccioccheddus
aici mannu de ddis impediri de cumprendiri comenti si scrit unu
fueddu, siat in sardu, siat in italianu. Si si depessat lompiri a
s’imparu obbligatoriu de sa lingua sarda in is iscolas, est
38
impenzabili chi nci siat calincunu chi permittat de imperai
una quindixena de ortografias differentis: no est permittiu
in nisciunu logu de su mundu e no si biri poita s’iat a depiri
fai eccezioni in Sardigna.
Chini at bofiu differenziai s’ortografia de su sardu su
prus possibili de s’italianu in nomini de raxonis ideologicas no at penzau a is cunseguenzias, e si giustìficat affirmendi ca nisciuna lingua at pigau a modellu ortograficu
un’atera lingua. A parti ca custu no est berus in assolutu
(bastit penzai, po totus, a su rumenu chi in su 1861 at
pigau sa grafia latina, a pustis seculus de impreu de is
carattiris cirillicus, cosa fatta puru de ateras linguas slavas),
si scarescit de narri ca is Sardus sunt alfabetisau in italianu
e ca cun custa situazioni tòccat a fai is contus, sena po custu
depiri streccai sa lingua sarda contras a sa lingua dominadora, comenti faint is chi tòrrant acriticamenti a su
connotu.
No podeus abettai seculus, cumbintus chi sa chistioni
si sciollat a sola e a pagu a pagu comenti est accuntessiu
po ateras linguas. Sa storia no si repitit mai, pruschetotu
in is tempus modernus aundi totu currit a lestu e medas
sunt is ainas chi podint donai un’accelerazioni a calisisiat
fenomenu, linguisticu e no.
In cuncretu, siat a depiri torrai a discutiri a pizzus de
una proponida ortografica creibili, est a narri funzionali
a sa didattica. Prus de totus, cun custu spiridu, nd’iat ai
depiu fueddai sa Cummissioni po sa lingua e invecias is
proponidas cosa sua de ortografia faint a timiri, totu pigada
coment’est stetia de fai terra abruxada a furriu de is
fueddadas chi no fessint cussas logudoresa e nugoresa
39
postas in pari. Bastit a penzai su chi at fattu cun sa scesa
(sa littera ‘x’) aici caratteristica de su sardu de su Cabudu
de basciu: ndi dd’at burrada cun d’unu passada de spongia
chi no si cumprendit si no in terminis chi no timu a definiri
razzisticu: custa genti s’est pigau su derettu, comente
bardaneris, de fai sparessiri unus deximila fueddus sardus,
chi est unu numeru po difettu, si si tenit contu de is diminutivus chi bolint sa scesa, littera chi no est stetia remprazzada cun d’un’atera, poneus, po raxonis de economia
linguistica, ma simplicimenti burrada, repitu: sinnu craru,
si nci ndi fessit bisongiu de ddu crariri mellus, de limpiai
su logu de totu su chi no ìntrat a titulu prenu in sa “puresa”, totu presumia, de sa lingua illustri chi pòrtant in conca
certus linguistus, personis ch’iant ai minesciu su titulu de
accademicus de Italia, si fessint stetius oberantis una
sessantena de annus fait.
Insaras? Insaras tòccat a agatai chini depit fai una
proponida ortografica chi possat èssiri arricida si no de
totus, assumancu de sa maioria de is Sardus. A parri miu
no est penzabili un’accordiu intre is chi ant giai fattu unu
scioberu e a custu ant cunformau grammaticas e vocabolarius, mancai cd-rom e curregidoris elettronicus, cosas
presentis in su mercau editoriali o prontas po ddoi intrai.
Custu puru tòccat a poniri in contu po cumprendiri is
resistenzias a una renunzia in nomini de un’interessu
superiori, cosa chi difficilmenti cummovit chini at imbistiu
dinai e prestigiu (culturali e mancai politicu) in is iscioberus fattus.
Una proponida iat a podiri beniri de chini sa lingua
est obbigau a dda imparai po arti. Calincunu, prus puru
40
de calincunu, at a frungiri su bruncu, si naru ca no nc’est
essida a custa chistioni turmentada, si no cussa de intendiri
cali est su penzamentu de is operadoris de sa scola. Nau
ladinu ladinu, a costu de scandalisai prus de unu, si depit
fai un’averigada demoscopica intre is maistrus de scola e
is professoris de materias litterarias in sa scola mesana, chi
sunt cussus chi dònant is fundamentus chi abàrrant po
sempiri in cultura linguistica de basi, e sunt puru cussus
chi connoscint, in corpore vili, is difficultadis chi ponit
s’imparu de sa lingua a pipius e picciocchedus intre is ses
e is trex’annus. Poita est in sa scola chi si bit si unu scioberu
ortograficu funziònat o no funziònat e cali sunt is difficultadis, appuntu, po ddu fai funzionai bèni. E un’averigada
depit èssiri fatta puru intre is pedagogistus e is espertus
de didattica de sa lingua e de sa cumunicazioni, chi apant
fattu, perou, unu scioberu de campu, est a narri chi siant
cumbintus de sa necessidadi de s’intrada de sa lingua sarda
in sa scola, sinuncas custus sennoris serbint scéti a pesai
ballas de pruni chi annébidant prus chi crariri is terminis
de sa chistioni, comente est accuntesiu a pustis de sa
presentada in sa televisioni de sa limba sarda unificada.
Ma tòccat a torrai puru a is linguistus, poita no si ndi
podiri fai de mancu. Si cussus de sa maioria de sa Cummissioni po sa lingua sunt screditaus poita no sunt stetius
asuba de is partis, no bolit narri ca no nci ndi siant aterus
dispostus a traballai, una borta fattu unu certu scioberu.
A issus toccàt necessariamenti a recurriri po chi dònint
inditus a pizzus de cosas comente is accentus, is cunsonantis doppias, s’aferesi, sa prostesi, s’epentesi, is boxalis
paragogicas, sa metatesi etc, imperendi criterius sempiri
41
coerentis aintru de donnia settori, poneus cussu de s’etimologia, curregius, candu est strintamenti necessariu, de
su connotu linguisticu, pruscatotu candu pertòccat fueddus
chi si scrint a sa propiu manera in totus o in sa maioria de
is cussorxas de Sardigna.
Poneus chi is averigadas demoscopicas nerint ca si
depit imperai un’ortografia sa prus accanta possibili a cussa
italiana, lompius a custu trettu, tòccat a biri si podeus
accettai su chi at sempiri nau Franciscu Masala: «Po su
sardu sa prus manna democrazia lessicali ma puru sa prus
manna tirannia ortografica». Deu naru carei, si diaderus
ndi boleus essìri de su padenti de proponidas ortograficas
aundi curreus su perigulu de abarrai arrescius.
Immoi tòccat a biri chini est aici tirannu, o tenit scéti
s’autoridadi politica, in Sardigna, de podiri imponiri una
cosa che custa a scriidoris, giornalistus, lessicografus, a
totus cuddus chi, po una raxoni o po un’atera, scrint o
bolint scriri in sardu. Sa respusta est: nemus, nimmancu
sa Regioni. Ma una cosa si podit fai, a manera chi, cun su
tempus, totus si cunformint a un’ortografia unica. Iat a
bastai, po cumenzai, chi no si donessint cuntributus
regionalis a is iscolas (e a is maistrus e a is professoris) chi
impàrant a is picciocchedus su sardu cun d’una ortografia
differenti de cussa “offiziali”, e sa propiu cosa iat a depiri
accuntessiri po is prentadoris de liburus in lingua sarda.
Un’inzullu? Podit èssiri. De seguru est una bia de
essida de una situazioni firma de tempus meda chi amalèzzat de no si fai moviri prus e chi si tràgat avatu dannus
incalculabilis po sa lingua e sa cultura sarda, po totus,
campidanesus o logudoresus chi siant. E chini tenit una
42
proponida mellus de custa, podit èssiri puru chi ndi dda
fazzat sartai a foras in custa averigada chi est fadendi
Condaghes cun sa Cuec. Si no depessit accuntessiri, bolit narri
ca, cun is certus nostrus, eus a sighiri a donai un’arrenghescia in prus a is chi bolint sa lingua sarda morta e
interrada su prus a lestu possibili, comente cosa beccia de
scaresciri luegus.
43
PEPPE CORONGIU
Una proposta de paghe pro lomper derettos a s’unificatzione
In sa giai turmentada chistione de s’unificatzione de sa
limba sarda b’at dudas meda e duas cosas seguras ebia:
chi s’unificatzione bi cheret e chi totu sos sardos chi
faeddant sa limba nostra naturale la diant deper atzetare.
Duncas sos tremenes fissos de sa cuntierra si isbòddicant
movende dae duas cuntzettos de fundamentu chi sunt
cussos de sa voluntade politica e de su cunsensu, su cuncordu, s’acordiu de sa zente. Chie iscriet custas rigas, pro
chi no lis siat agradadu, s’est postu intro cuddos chi ant
criticadu sa proposta de sa Cummissione Regionale pro
sa LSU (Limba Sarda Unificada). Su bettiare est istadu
finas, in carchi momentu, grae e pistighinzosu pro mantenner amighentzias chi andaiant a in antis dae deghinas
de annos. Ma su criticare in su rispettu de sos ateros, a su
nessi in democratzia, est cosa semper pretzisa: su dibatidu
chi finas a como b’est istadu at battidu onore a chie l’at
movidu, e at fatu crèschere sa sensibilidade pro custu tema
de importu de sa cultura sarda. S’arrexonamentu no at
mai fatu male a s’òmine e, diat esser istadu peus si, bessida
sa proposta de LSU, totus si che fiant addurados mudos.
Criticare est zustu, fia nende, ma sighire a lu fagher pro
puntigliu, o pro revesa, o pro gelosia, o pro vinditta, no
ghiat a logu perunu. Pro custu sos chi iscrient in custu libru
e, prus a largu, sos chi sunt parte de custu arrexonamentu
44
e de custu protzessu de aunimentu e de ofitzializzatzione
de una limba de minoria che a sa nostra, sos chi tenent
unu parre diferente de su de sa Cummissione Regionale,
diant deper leare una promissa: nos podimus cannare in allegas
cantu cherimus, ma una bia chi sa LSU est fata, votada e posta a
currer la depimus sighire totu cantos ca si nono ruet totu sa domo de
sa limba nostra naturale. La depimus acabare de fagher sos
“sardos” arrenegosos e vengiosos chi no dant sa resone
mancu pro proa. Depimus fagher nostra sa positividade
de sas cosas. Depimus in tames cumpreder ca su parre
nostru personale a supra de una chistione gasi dilicada
podet finas e esser postu a banda pro su bene de totus.
Custu meledu balet pro sos linguistas de sa cummissione puru. Sunt issos cumbintos de nd’aer bogadu a craru
sa proposta menzus chi si podiat fagher? Su sardu prus
ladinu e bellu? Su sardu prus reguladu e armoniosu? Su
sardu prus pretzisu pro bincher sa batalla cun s’italianu
chi semus perdende? Su “giacobinismu” e sa presse de
congruire sos triballos de sa cummissione sunt istados
issèberos politicamente currettos? Si sos professores ant
calchi duda issos puru (e gasi paret) como est su momentu
de esser coragiosos e de bogare a fora sas issolvidas prus
maniviles e pariviles pro custu nodu istrintu chi nemos
resesset a iscapiare. Su chi pensat chie iscriet (e l’at nadu
in paritzas ocasiones e atobios) est chi sa proposta peccat
de “fundamentalismu” sardu etnicu. Sende sa LSU una
limba-cobertura, unu bestire chi diat deper andare bene
pro totu sos sardos, si cheret poner a supra de totu sos
sardos custa bestimenta chi assimizat prus che àteru a una
“divisa” chi est tropu cunservativa, tropu “purista”, tropu
45
tosta pro s’imprus de sas zente chi bivet oe in Sardigna.
S’ìsseberu de torrare sa limba a sas madrighes prus a curtzu
a su latinu, a sas “formas” prus sardas chi no si sunt “imbrutadas” (mancari tenzat zustamente resones de issientzia filolozica e de pianificatzione linguistica) paret bessire
de un’idea de iscontru matematicu cun s’opinione publica.
A s’in capas diat esser istadu menzus una proposta prus
aberta, prus atenta a dare cara a sas tzitades, a su Campidanu (a su nessi pro sos articulos, sos averbios e pro una
bona parte de su lessicu) a sa cumplessidade chi b’est oe
in Sardigna de zente, de limbas, e de isettos pro sa cultura
e sa vida. S’est isseberada s’àndala prus lozica e perfeta
pro sos linguistas (nudda de narrer tennicamente), sa prus
fatzile de pintare in sos paperis. Comente perou narat Paul
Valery, un’iscrividore frantzesu chi agradaiat meda a
Emiliu Lussu «Su complicadu est malu a de aplicare, ma
su simple est falsu semper».
E custu falsu sentidu s’est bidu in su manizu puru chi
tzertos cumponentes de sa cummisione e finas de s’osservatoriu ant fatu de sa chistione de s’unificatzione. A medas
est partu chi esseret istadu postu in campu unu protzessu
pro fagher a calencunu “mere” de sa limba sarda. E in
fatis, cada bia chi s’est chircadu de intervenner cun animu
bonu, sas gennas sunt istadas semper tancadas finas pro
chie cheriat solu ponner paghe. Su resultadu malu l’amus
bidu in custu annu.
In bona parte, pro torrare a sa chistione, su chi at
faddidu sa Regione est ca in sa presse de presentare una
proposta de unificatzione at ismentigadu calencuna cosa
o nichele de prus importu chi depiat faghere:
46
1) Una chirca de sotziolinguistica pro bider comente
sos sardos abaidant sa chistione de sa limba minoritaria;
2) Un’indagine pro cumprender comente fagher ponner in contu una proposta gasi cumplicada de limba
unificada;
3) Dare a sos comissiarios un’inditu politicu pretzisu de
su comente e de su candu fagher s’unificatzione;
4) Assegurare a su prozetu su cunsensu de sos operadores prus de importu de totu sa Sardigna (singulos,
sotzios, iscolas, entes);
5) Cumentzare una propaganda radiotelevisiva de sa
chistione de s’unificatzione;
6) Ponner in contu unu muntone de atobios pro cunvinchere sa zente in sas iscolas, in sos sotzios, in sos
entes, in s’universidade.
Pro la narrer crara, in tames de una moda democratica
e pensada cun prudentzia, s’est isseberadu unu metodo
“giacobinu” e de autoridade chi at fatu dannu a sa chistione de sa limba unificada. S’est chircadu de cuare su disinnu, de leare su prus tempus possibile, dende a totus
s’idea de una cummissione debile, de una proposta improvisada, de unu diletantismu mannu. No s’est chircadu de
fagher sa “limba unificada” – e duncas de aunire – ma sa
limba “aulica”, de s’“Aula” (s’aposentu inue si cumandat)
chi diat esser s’Assessoradu Regionale. Ma s’est ismentigadu ca cuss’aula no tenet galu pro como su carisma e sa
fortilesa pro fagher colare a in antis una proposta gasi formulada sena nemancu su cunsensu de sos operadores sardos.
47
Amus bidu duncas pesare una cuntierra pro fraigare
sa Limba Sarda Unificada (LSU), cando fiat movende sos
primos passos in sa cunferentzia de Arborea in su mese
de Idas 2000. Sa Commissione chèrfida dae s’assessore
rezonale pro sa Cultura Pascale Onida aiat in cue finamentas bogadu a campu sa proposta ufitziale de unificatzione.
Luego sunt partidas sas criticas issientificas e politicas pro
una proposta chi amus bidu totus it’est: una bidea de limba
chi nemos at mai bistu ne imperadu, naschida da s’isperientzia personale de calencunu commissariu.
Chie iscriet at fatu parte de sos primos de sa chescia
chi teniat in cabudu un’unicu pistinghinzu: chi sas modas
de s’unificatzione gasi cuncordadas podiant fagher fallire
su prozettu. E gasi finas a como est istadu. S’est fata puru
una contra-proposta politica de “mesu”, cun limbazos de
lacana pro limba unificada ispirados a isperientzias de sa
Carta de Logu.
A pustis ant respostu a sa proposta unos cantos comitados de Cuartu, Burcei, Santu Sparau chensciosos pro
chi sa LSU potat acabare de bochire sas variantes de su
sardu, mescamente su campidanesu. In die de oe, sas
propostas “mesanas” sunt isparidas dae sa mesa de su
cuncordu e paret chi ormai si potat faeddare de duas
possibilidades ebia. A una banda sa LSU, a s’atera su
malucuntentu. Sa proposta de sa commissione de espertos
est crara, limpida e ladina: est cussa chi si connoschiat zai
ses meses a como cando ziraiat in fotocopia in manos a
sos beninformados. Est una proposta de limba de referentzia chi si podet atzapare in d’unu libreteddu imprentadu
dae s’assessoradu rezonale chi, segundu su chi at naradu
48
s’assessore matessi, servit comente fundamentu po allegare
democraticamente de sa chistione. S’assessoradu at tentu
su meressimentu mannu de aberrer sas zagas de su cunfrontu e de sa critica a su triballu de sa commissione.
Como bi cheret chi custa disponibilidade siat posta in
pratica pro no lassare chi su nichele si perdat in sas brigas.
In custu annu coladu bi sunt istadas faddinas meda, ma
de como a in antis podimus narrer chi s’istoria movet cun
pedes e conca noa. A dolu mannu tocat a narrer chi su
chi si timiat est sutzessu: sos sardos no ant cumpresu bene
a ite servit sa LSU e sunt perdende tempus in contos de
campanile e in localismos isteriles. Proite sos sardos no
l’ant cumpresu? Proite in capas su triballu est cumintzadu
dae sa coa in tames chi de sa conca e proite b’at istadu
personazos meda chi si sunt postos a brigare solu pro
interessu pessonale.
Un’idea est segura: sa cussentzia de a ite servit custa
LSU cheriat afortigada de prus a in antis de tentare
s’unificatzione forzada. Cando fiat mòvida sa bettia de su
guvernu betzu de sa comuna de Cuartu si cumprendiat
ca cudda no fiat una revesa localista, ma una timoria chi
su protzessu de unificatzione s’esseret pòtidu firmare pro
sa pagu diplomatzia de sa commissione e pro sa mancantzia de referentzias istoricas (Carta de Logu?) chi su
disinnu zughiat pro fundoriu. In tantu però como sa proposta b’est, e tocat a si cunfrontare cun cussa a pustis de
sas aperturas de diponibilidade fattas dae Pascale Onida
e de chie l’at sighidu. E in capas at a toccare a la difendere
puru (mancari no siat sa menzus proposta chi si podiat
fagher) dae custa truma de burdelleris interessosos chi
49
l’atraghentant como chi no b’at prus perigulu mentras a
in antis, cando b’aiat sa duda de leare o no contributos,
s’abarraiant callados.
Custos “eroicos” amparadores de sas variantes no ant
cumpresu una cosa simple: sa LSU servit pro fagher sa
natzione sarda, pro zare a su populu sardu su mediu primu
e prus mannu de reconoschimentu. Chie bi credet in custu, mancari comente chie iscriet tenzat dudas fortes a
supra de su triballu de sa commissione, a sa fine at a atzettare calesisiat proposta siat votada dae su Consizu Rezonale. Custu impinnu diant deper leare totus sos chi brigant a modu chi, una bia acabadu su cuncordu e su
triballu, totus si potant poner a impittare una LSU comente
nd’at a bessire no pro domo insoro, ma pro sa Sardinna.
In tames calencunu cheret fagher comente in Jugoslavia
fiat sutzessu intro serbos e croatos: sa limba “logudoresa”
e sa limba “campidanesa”. E su sardu? E sa natzione
sarda? E su populu sardu aunidu?
Torramus a su contu: a ite servint duas o prus limbas
sardas? A ite servit una limba iscritta diferente in Otieri e
in Cuartu? Si est pretzisu difendere sas variantes tando
rechedet a las difendere totas: donzuna pro cada bidda e
no duas ebia. Proite chie narat chi sas variantes sunt duas
(logudoresu e campidanesu) amitit chi tocat a fagher
un’istandard pro s’unu e pro s’ateru. E ite disassimizu b’at
cun sa proposta de s’assessoradu rezonale in contos de
“fortzaduras”? Bos lu naro deo: disambizat chi no b’at
disinnu politicu. No b’at capìa, ne sensu. Diat a esser tristu
meda chi, pro cumbattere sos “inimigos” logudoresos,
calchi amigu campidanesu chi isballiat diat insinzare a sos
50
fizos s’inglesu, e unu sardu istrambu naschidu pro puntigliu. Menzus diat esser chi custos malacuntentos faeddent su sardu cun sos fizos pro no lu fagher isperdere in
sas biddas issoro. E brighent puru cantu cherzant pro mezorare su protzessu de unificatzione, ma a sa fine isseberent
sa Sardigna, no su campanile. A costu de renuntziare a sa
umile a calchi idea pessonale pro su bene de totus.
Ma como s’iscopu de custu libriteddu diat esser cussu
de fagher una proposta de modificas a s’assessoradu
regionale de sa proposta ofitziale chi potzat fagher torrare
a su cuile sos chi no sunt cuntentos, mescamente sos
campidanesos. E chircamus como de fagher custu triballu
paris cun sos àteros chi ant dadu su parre in soro pro custa
chistione malassortada. Prus de una borta nd’est bessidu
a fora unu sentidu de paghe e de cuncordia pro chircare
de torrare a cumentzare su ziru pro nde bogare a craru
un’unificatzione chi agradet a totus. Sa crisi politica in sa
Regione podet frimmare totu custu triballu chi est naschidu cun debilesas meda giai dae su cumintzu. Tenimus
como paricias possibilidades pro issolvere una chistione
dilicada e la ispricamus inoghe:
1) sa cunfrimma de sa LSU comente proposta de sa
cummissione. Est a narrer chi si dat su cunsensu a sa
proposta comente nd’est bessidu a pizu dae sos triballos de sos sagios mancari no siat istadu semper
craru chi fiat cunvintu, chie fiat de acordu, chie at
frimadu a malaboza, chie pro interessu e a pustis s’est
pentidu;
2) sa LSU emendada cun mudas minores pro fagher
torrare a intro calchi cosa de su campidanesu puru.
51
Est a narrer modificare sa proposta torrende a istichire elementos de su sardu campidanesu pro fagher
un’abertura politica a sa parte prus manna de sos
sardos chi faeddant sa limba natzionale. Est una
issolvida de sa chistione chi lassas dudas proite no
est fata propiu a toccos de issientzia, ma est prus che
ateru politica. Si diat poder torrare a ponner ‘is’ a
su costadu de ‘sas’ e ‘sos’ intro sos articulos amitidos;
‘aici’ a su costadu de ‘gasi’ e ‘gosi’; totu su lessicu
campidanesu bogadu a forzta, mancari cun d’unu
adatamentu foneticu;
3) sa proposta de Roberto Bolognesi cun una limba e
duas pronuntzias;
4) duos istandards, campidanesu unificadu e logudoresu unificadu;
5) unu istandard nou fundadu a subra de unu dialetu
de làcana. Pro fagher custu bi diat cherrer torrare a
incarrigare sa cummissione cun unu indittu nou e
torrare a aberrer sos triballos faghende calencunu
passu a segus. Podet parrer a perder tempus, ma in
capu si diat podet torrare a cuberare zente meda chi
est andende a indedda dae custas chistiones.
Pro congruire s’arrexonamenu si podet chircare de
iscriere su proite e su comente una limba de minoria depet
esser unificada, ma àteros menzus de me l’ant a fagher in
custu libriteddu. Deo cherzo atzungher custu ebbia:
a) Sa limba servit pro relatare, est su mèdiu pro comunicare unu nichele, unu messazu a àteros diversos
dae nois. Su mediu, naraiat calencunu, est messazu
52
puru e relatat de se puru. Custu messazu lompet a
sa zente paris cun sas paraulas e cun sas allegas
mancari nois no nos abizemus de custu. Si isseberat
una limba sarda ufitziale tropu tancada e “antiga”
sa zente la podet refudare ca preferit una limba “moderna” e libera. Una limba binchet pro sos balores
chi rapresentat.
b) Sa fortilesa chi bi cheret pro fagher un’unificatzione
s’assessoradu regionale no la tenet. Duncas sa prepotentzia servit a pagu si no a peorare sas cosas. B’at
bisonzu de arrexonare a su nessi cun cussos chi ant
amustradu passione bona e sana. Unu minimu de
autoridade e de fortza bi cheret, ma no depet esser
impittada a ogos serrados.
c) Custu istragu de cuntierras pro sa la limba unificada
depet acabare ca est mortae pro sa limba sarda. Sos
sardos de volontade bona si che depent ponner paris
e chircare de fagher binchere s’arrexone, sa positividade, su sentidu bonu de sos sardos chi si cherent
aberrer a su mundu cun sa cultura e sa limba in soro.
In urtimu, pro fagher chi s’unificatzione bincat, est
de importu massimu chi a sa zente si respondat a custa
pregunta: «A ite servit una limba sarda unificada?». S’imprus
de sos sardos no l’ant galu cumpresu e est pretzisu a si che
lu ispiegare pro los cumbìncher.
53
ANTONI COSSU
Limba sarda, iscritura e àteru
Cando sa limba sarda, trint’annos fattos, est torrada a
bessire a campu in arresonos, attopos e iscritos, si sun pesadas allegas e chistiones mannas. Ne mèntuo calicuna pro
ammentu de cussos annos de pelea e de entusiasmu.
Si preguntada, e si preguntat oe in die: su sardu est
una limba, e una limba de veras? cun régulas suas? o est
unu “dialetto”, o, prus in fine, unu “vernacolo”? e cal’est, o
podet esser, sa limba de totu sos sardos, de sa natzione
sarda? connoschinde e bidinde ca ònnia bidda e bighinadu tenet una manera sua de faeddare? e at a fagher a
iscrier, màssimu in prosa? in poesia s’agatan unos cantos
libritos chi sa zente connoschet, lezet e cantat; e professores
mannos, de Italia e de s’èstero, los istudian; in prosa puru
s’ischit ca esistin libros de prèigas bessidos de istamperias
continentales in s’Ottighentos e connotos finas in su
Vaticanu; los tenet su tale in bidda, ma chie los lezet?
In custos annos, passos si n’at fattu: tenimus lezes e
assessores e polìticos chi ne faeddan e iscultan. Non semus
solos e disamparados comente unu tempus. Su de fagher
est ancora meda e tocat a si mover.
Faeddare e iscrier. No est su matessi.
Faeddare. Una paràula, a sa sola, tenet unu sonu;
paris cun àteras, su chi est una frase, leat unu sonu unu
pagu divessu: tenet unu denghe, namus, de su logu o de
54
sa bidda o de su chi faeddat; si faghet mancari pro intonu,
pro bellesa. E pois, s’illonghiadura (“paragogica” in italianu),
su ponner una vocale in sa paràula chi finit in cossonante,
e àteru e àteru.
Su iscrier, o s’iscritura, mudat o càmbiat su faeddu
mancari de pagu; lezinde, a boltas, non paret mancu prus
cuddu sardu. Si cumprennet si intennimus a unu, pagu
pràticu, chi lezet comente est iscritu, sena cudda delicadesa
o ligadura chi ponimus tra una cossonante finale e sa
vocale chi sighit; su chi pro sos frantzesos est “liaison”. A
boltas intennimus unu chi lezet a boghe alta nande gosi:
a bboltas, forza pparis.
Comente si iscriet su sardu? Una de sas duas chistiones mannas; s’àtera est sa limba.
Si si che resultat a agatare unu modu chi totus, o
medas, atzetan, semus lompinde a sa limba sarda. No est
cosa lestra, de fagher in presse e in pagos e a sa cua.
Tantu po cumintzare si depiat tenner règulas e modos
fàtziles, chi sos prus cumprendan e imparen luego.
Sena ispettare su ‘98 e ‘99, si n’at faeddadu e discùtidu pro annos, in pagos e in medas, in atòbios e cunvènios
in citades e biddas; sos relatos cun sas propostas sun
bessidos in giornales e rivistas de cultura, in libros e libritos
chi s’agatan e si poden lezer.
S’est cumintzadu su 1975 in Othieri (Prèmiu de
poesia) e in Tàtari (Iscola sarda e àteros), s’est situ in
Casteddu (Assessoradu provinciale de sa cultura), in
Nùgoro, Aristanis e biddas de cussos chirros (Nazione
Sarda, Su Populu Sardu, SLS... ), Cuartu S. Alene (Prèmiu M. Pira).
55
S’est iscritu, in cussos annos e apustis, cun sas reguleddas chi ne sun bessidas, e abbaidande a s’esperièntzia
e a sos istùdios de V. Porru, G. Spanu, M.L. Wagner,
onniunu impitande sos faeddos de logos e chirros suos.
S’ortografia chi a mie andat bene est cussa chi cumparit in custu iscritu. In prus naro custu: in sas lìteras de
s’alfabetu sardu est de ponner o nono sa x, cun cuddu
bellu sonu sardu sardu chi sos furisteris istrùpian? Pro
contu meu emo, emmo, e no ‘ei’ o ‘eia’ (ca m’ammentat
su «eia,eia, alalà!»). Sa x est de su faeddare e iscrier in
sardu e in sa lista de sas literas bi cheret. Si nono che
bogamus foras o che fulliamus una paràula càrriga de
istòria: xìxiri («nara xìxiri») e non podimus imbiare mancu
una cartulina cun sos saludos a sos amigos Maxia e
Puxeddu; e issos, prenos de malusàmbene pro su disprètziu, faghen carràxiu e pesan avolotu o, pro la narrer
italionande, burdellu.
E sa limba de impreare in s’iscritu cal’est, cun sas
diversidades chi s’agatan e si connoschen de paràulas e
sonos?
In custos vintichimbe annos, in sardu s’est iscritu
meda: relatos in attopos, discursos, artìculos in giornales
e revistas e libros de tantos argumentos, màssimu de
contos e romanzos. Custos, unos trintachimbe, los at
lètzidos Giuseppe Tirotto e ne at iscritu in sa tesi de làurea
intitulada L’opzione della lingua sarda nei narratori sardi di fine
secolo. Una bellesa.
Onniunu at iscritu in su sardu imparadu e faeddadu
in domo e bidda sua, in carrelas e cun amigos. Est serbidu,
si no àteru, pro regoller paràulas e modos de narrer e
56
dìtzios, chi parian iscumparinde. Si sun bidas, e si bien,
sas diferèntzias de logu a logu, mannas o de pagu contu,
comente sonan sas lìteras cando si faeddat (fonetica) o si
iscriet.
Est crèschidu, e creschinde, su vocabolarieddu de
onniunu, cun paràulas de totus sos logos de Sardìnnia.
S’est bidu e cumprobadu ca sa limba sarda tenet una
richesa manna e una cantidade de sinònimos (pro la narrer a s’italiana) chi una die o s’àtera poden servire.
Cando est bessida calincuna cositedda mia in sardu,
amigos nugoresos e de cussas alas m’an abbucadu: puite
iscries in campidanesu, tue chi ti crees de làcanas de
Logudoro?
Iscrio in campidanesu? Custa est bella!
Pois, faeddande, iscultande, lezinde unu pagu de totu,
appo cumpresu ca medas paràulas nostras e de biddas de
sa zona las naran (e bi sun in su DES) in Campidanu o
Cabu de Josso, in Cabu de Suba e, si non mi isbàllio, finas
in Gaddura.
Pro una limba sarda iscrita intrea e unida o unificada,
comente pro sa zente, bi cheret tempus, bona gana e
cuncordia.
Petantis portamus ananti una mola manna de ischirrare, prena de ru, titione, calàvrighe, e muntones de bascaràmene de che fulliare. E bi cheret zente. A si n’agatat de
zoronaderis chi connoscan sa faina?
Apustis chi sun bessidas sas lezes chi riconnoschen su
deretu de su sardu comente limba e a sa paris cun s’italianu, est bénnidu malefortzadu a sa Regione a si mover
57
pro dare règulas a su modu de iscrier (ortografia), a s’unificazione o, comente si nariat, a sa koiné.
S’Assessore regionale de s’istruzione e cultura, cun
mandatu de sa Giunta, aiat nominadu, in su 1998 e 1999,
una Commissione de istùdiu, incarrigande deghe-undighi
sàbios connoschidores de limbas a aprontare sas règulas.
Cales sian sos argumentos chi onniunu de sos deghe
at istudiadu aposta pro s’ocasione e sos risultados otentos
non s’ischin e non si connoschen. Paret cosa fata a sa cua.
Nemos aperit bucca de su chi s’est nadu o naradu in sas
vintuna reuniones: allegas, tesis, propostas, iscòntrios,
murrunzos. Si contat, ma non s’ischit si est veridade o
fàula, de tzìrrios, brigas, boghes feas chi s’intendian peri
su logu. Cosas de mundu. Ma lassamus a un’ala sos lùlluros.
A sos duos annos zustos de s’incàrrigu, sa Commissione at presentadu su tribàlliu. S’Assessore de s’istrutzione
Pascale Onida, a fattu imprentare unu libritu Limba sarda
unificada; Sintesi delle Norme di base: ortografia, fonetica, morfologia,
lessico, cun sos nòmenes de sos peritos e su © Regione
Autonoma della Sardegna, Cagliari, 2001, sena s’inditu,
chi est òbrigu, de s’istamperia. Paret “stampa clandestina”.
Lassamus istare.
In sos annos de pelea, cumprendinde sas dificultades,
aimis disizadu una limba chi esseret acuntentadu unu pagu
a totus e bona pro s’impreu in iscolas e ufìtzios, giornales
e libros.
Sa proposta de sa Commissione, cun su rispetu a sos
amigos chi bi sun, est a torrare a s’antiga, a s’antigòriu chi
mèntuan, a una zinia de “sardo illustre”. Una limba chi est
abbarrada in sos disizos de séculos passados.
58
In sos annos nostros sas limbas, totu sas limbas, su
cambiande, creschinde. Àteru che limbas illustres.
S’italianu ch’est s’italianu, limba illustre e de primore,
no est prus cuddu chi amus imparadu (mancari male) in
iscola e foras. Bastat de abbaidare e lezer duos o tres
giornales o libros de istùdiu o de contos o romanzos o
poesias. Sun prenos de paràulas de ònnia regione e noas
e de logos furisteros; intradadas in vocabolarios de Lingua
italiana. Duas o tres sun sardas. A presse che n’an a ponner
un’àtera chi s’est lèzida in giornales mannos de totu Italia,
cando s’est tenta in Torino sa festa de su pappare lenu (slow
food); e pois s’est intesa in sa TV in su jogu “Quiz show”; su
cuncurrente ch’ at indovinadu ite est su “casizolu” at bintu
512 milliones.
Sa limba no est mai una e una sola, e sos professores
l’ischin prus de me: b’est sa limba literària, sa issentìfica,
de sa meighina, de sas lezes e de sos avocados, de sa
polìtica, de sos ufìtzios, de sindacados, de radio e televisione. Paren chi s’assimizen e sun diferentes, pro sensu
e paràulas. E inoghe su sardu.
Sos de sa Commissione, pro s’iscrufer e difenner su
tribàlliu issoro, an a narrer: nois amus fatu su chi nos aiat
cumannadu sa Regione: una limba e règulas pro sos
ufìtzios.
E sos sardos pentzan e risponden: si est pro sos ufìtzios
no est pro nois. Regollidebola. Est una limba inserrada e
tancada cun muros e cresuras, e sun frundidos faeddos e
paràulas e sonos bellos e chi agradan.
Si sezis cunvintos de sa bontade de sa proposta, puite
azis iscritu in italianu sas Norme di base?
59
Nemos o nisciunu, mancu su prus barrosu chi pretendet resone a malaoza, s’est postu o dignadu a las iscrier
in sardu, in su sou “sardo illustre”.
E ite, e comente, si podet iscrier cun sos chimbeseschentos faeddos (los appo contados) chi bi sun in sas
“Norme”?
Sa chistione, como e semper, est su de fagher, a sa seria
e no in pagu tempus. Sa limba sarda unida at a nascher,
s’at a afortigare, esser reconnota limba de totus, si sun in
medas a la faeddare, a triballiare cun impìnniu e modèstia, sena pretesas e arrogàntzias e presses, sighinde cun
atintzione sos istùdios chi si faghen in sas Universidades
sardas e de foras, ispuntzonande zòvanos a connoscher
s’esperièntzia de àteras minorias, a ponner paris pessonas
de bona gana, e fagher sòtzios e sotziedades filològicas e
unu vocabolariu ortogràficu.
60
MARINA DANESE
Una cabertura de isprigos
Proite b’at bisonzu de una norma pro iscriere in sardu a
su matessi modu in totue in Sardigna? Est finas tropu
craru: ca sinono no nos cumprendimos e, duncas, no nos
podimos cambiare a pare (pro iscritu) informatziones de
calesisiat zenia; e ca daghi una limba no s’ammustrat “una,
detzisa e pretzisa”, a su nessi pro s’impreu in sos logos istitutzionales e pro esser inditada a chie no la faeddat, est
cundennada a morrere in pagu tempus. E su tempus est
colande.
S’apretu, duncas, est mannu e, a ora bona, custa norma uniga de iscritura depet esser fissada, si cherimos
abberu salvare custa limba beneita. Chie iscriet in sardu
l’ischit bene, ca gherrat donzi die pro cumponnere sos
bisonzos de s’espressare sou cun su de si faghere a cumprendere cantu prus podet dae sa zente.
S’idea de fraigare una limba iscrita chi fetat de cabertura a totus dae un’ala a s’atera de sa Sardigna, gai chi
potat esser legida in totue dae chiesisiat cuforme a sa
pronuntzia de su logu de naschida, comente an atoadu
fintzas sos deghe espertos de sa Commissione regionale,
paret bona.
No b’at tzertu atrivimentu in custu, ca bi sun giai
esempros in paritzas limbas istranzas. Solu chi, abbisu meu,
no bastat una cabertura calesisiat: bi cheret una cabertura
61
de isprigos, ca chie si b’agatat a suta depet biere luego a
issu etotu e a sos ateros.
Bi diat cherrer, duncas, una norma chi detzidat su
signu chi tocat a donzi sonu (a totus son sonos chi si poden
intendere in sa limba faeddada), in modu chi pro su
matessi signu (litera sola o apagiada puru) b’epat una
pronuntzia ebbia pro chie leget, mancari chi sa pronuntzia
pro caligunu (su prus numeru pitzocu) no siat propriu
propriu sa chi est iscrita ma ateruna chi s’assimizat meda,
gai chi no si confundan paraulas proprias de una faeddada
cun paraulas de ateras, e gai chi donzi paraula potat esser
iscrita, pronuntziada e fata a connoschere.
Fatu custu, su chi addurat de faghere no depet esser
difitzile meda, ca at a bastare a si ponner de acordu, postu
chi sun prus sas cosas chi acosian chi no sas chi istesian
sos varios faeddare de Sardigna.
Atoare “craes” pro legere (signos pro iscriere) che a
cussas chi apo nadu no est cosa tantu fatzile, no bi cheret
meda a si nde serare, e donzi sardu, fortzis, at a deper
tzedere calchi signu connotu a cambiu de sa libertade de
pronuntziare comente ischit. E si custu sacrifitziu est
partidu bene intre totus, e su de imparare a manizare sas
“craes” no resultat prus penosu pro s’unu chi no pro s’ateru, si potet fintzas isperare in una resessida bona de sa
norma ortografica unificada de limba sarda pro donzi impreu ufitziale, iscolasticu, literariu, iscientificu e privadu.
Custa limba iscrita bona pro totus, cabertura e isprigu,
depet naschere pro bivere e pro creschere, si depet ponnere comente su comintzu de unu cosinzu chi at a finire
chissai cando (ammitidu chi una limba potat frimmare su
62
camminu sou!), ca an esser ateros a bi tribagliare andande
su tempus. E fortzis una die sa limba (iscrita e faeddada)
at a esser ateruna e, chissai, mancari una ebbia che pare
in totue deabberu.
Custu tribagliu l’an a faghere sos iscritores, chi depen
addurare liberos de chirrare sas paraulas chi cheren e de
las isparghere. L’an a faghere sos chi legen, e ripiten
faeddande s’unu cun s’ateru, e fintzas sos chi imbentan
paraulas noas. L’an a faghere sos pitzinnos, daghi an a
poder imparare sa limba in iscola puru (caligunu mancari
in iscola ebbia!), e an a chirrare sas paraulas de sighire e
sas de lassare. At a esser unu camminu longu, ma at a
bastare unu ditzionariu bonu chi nde torret sempere contu
in totu.
De seguru b’at solu chi sa limba “bia” de sos sardos
no l’at a faghere una lege.
Totu su chi apo nadu, però, at a esser solu si su
cosinzu, giai dae su comintzu, est infertzidu bene, poninde
regulas pro iscriere fatziles a cumprendere, e chi sian de
azudu abberu.
E coment’e comintzu fintzas sa Norma LSU pensada
dae sa Commissione de sa Regione, diat poder faghere
sa parte sua. Apustis de esser istada acontzada, però, ca goi
comente est como, abbisu meu, tenet unu rigore de pecos.
In donzi modu, pecos a parte, sa Norma LSU cheret
abbaidada su matessi cun su rispetu chi li deghet, ca a su
nessi sa prima pedra de su fraigu est istada posta, e ca, a
cantu m’est passidu de aer cumpresu, sa norma no cheret
aparare a issa etotu che a sa “beridade” propida dae su
chelu.
63
Ma est propriu sa mannaria de su fraigu de faghere,
deo creo, sa chistione abberta, sa chi seguzat totus sos chi
timen chi suta a custos “cumandamentos” de iscritura (chi
cumandamentos abberu no sun) siat cuada s’idea de
isperdere, andande andande, sa variante (e s’identidade)
issoro, mancari favorindende un’atera, fortzande sa limba
e ispinghindela totu a un’ala, anticipande fatos chi an a
bennere, si mai an a bennere, chissai cando e in ateru
modu. In ateras paraulas, chi s’idea siat cussa de unificare
a imperiu in deretura sa limba no solu s’ortografia.
E, a narrere sa beridade, in sa norma LSU pensada
dae sos espertos b’at prus de una cosa chi iscobiat chi b’at
ite timere.
Tando, lu naro torra, una norma uniga de limba
sarda iscrita, pro chi siat prima de totu atzetada e duncas
sighida, no depet faghere pagu ma nemmancu tropu; no
depet ponnere in rughe sa zente ca no si cumprendet; no
depet chircare de lompere addae faghinde prus de su chi
li tocat. E sigomente no si podet custringhere sa zente a
l’impidare, pro chi sa norma etotu no torret petzi a unu
muntone de pabilu in su calassiu, bisonzat chi siat atoada
in modu chi cumbenzat a l’impreare, ca tenet abberu
s’efetu disizadu de acosiare sas faeddadas gratzias a sa
mustra grafica, lassande a su matessi tempus logu pro totus
a suta de sa cabertura.
Deo no seo linguista, e no m’atrivo a intrare in su
tribagliu de sos ateros, però, daghi abbaido sa norma
cuncordada dae sa Commissione, no poto faghere a mancu de mi preguntare calchi cosa in cuentu.
Sa prima cosa est: comente si faghet a nde bogare
64
dae s’alfabbeto unu signu (e su sonu puru!) chi su tempus
at giai frimmadu in nomenes de zente, de logos e de cosas
connotas dae totus? Seo faeddande de sa litera X de Nuxis
e de Simaxis, de su civraxiu de Seddori, o de s’amigu chi
si narat Maxia etc.. Ite faghimos tando, curregimos totugantos sos nomenes chi tenen giai sa litera X e mancu
mutu? Nono, ca custu no si potet faghere! E tando, comente faghimos a inditare a fizos nostros a legere e a
pronuntziare bene nomenes de gai, daghi no s’agatat
ufitzialmente sa litera e prus pagu sa trascritzione fonetica
de cussu sonu? Li amos a narrer chi cussos nomenes sun
istranzos in domo issoro? E ite si sos paneteris de Seddori
detzidin chi est ora de ponnere unu bellu marcu pro
difendere su pane issoro in su mercadu?
Un’atera cosa chi mi pregunto est: dae cando sos sonos
ce, ci, ge, gi, gli, gn, sce, sci, sun de seguru sonos istranzos?
Cantu tempus depet passare pro chi tantas paraulas, chi
in prus de unu zassu (mancari in sa prus parte manna) sa
zente pronuntziat cun cussos sonos, potan esser cussideradas dignas de intrare in sa limba sarda?
E pois, balet propriu sa pena de cambiare sos signos
a sos sonos giai connotos? No at a esser menzus a lassare
sos matessi signos (gli, gn, gli, gn,) giai impidados in sa
limba italiana, de parte de confundere e istracare puru sos
pitzinnos de iscola faghinde totu prus cumplicadu de su
chi est? Ca custu a sa limba sarda no torrat a contu abberu,
e no b’at tzertu bisonzu de narrere proite.
A parte su fatu chi a mie no paret cosa bona su de
torrare a pobera sa limba, ca bi sun paraulas (sardas de
seguru) chi no si poden istrupiare solu ca, totindunu, si
65
segat in curtzu e si faghet de totu unu muntone: deo naro
ciafu, caciuciu, ciciones, cioceddu, diciu; e naro puru
genneru, eligìre, curregere, iscimpru, arrogliare, cagliare,
brugnolos, fragnoculu, malintragnadu…
Totucantas paraulas istranzas a sonos de arrangiare?
E si arrangia arrangia si betan sonos e signos a pare finas
a confundere sas bideas? E si cras, pagu bene a nois, unu
pitzinnu leginde at a narrer gegneru pro genneru, sognu
pro sonnu, bagliu pro ballu?
E, lassande sos pitzinnos a un’ala, comente faghimos
totus mancari a mannos puru? Fuliamos unu bene de
paraulas de tantas variantes, ca no tenimos prus modu de
las iscriere? Ca no creo chi si potat iscriere catzutzu o
catziutziu in logu de caciuciu, e nemmancu issimpru pro
iscimpru! Nos ammachiamos bene bene totus (mescamente sos campidanesos chi sun sos postos peus) daghi
chircamos de nos narrere calchi cosa pro iscritu?
E mi frimmo inoghe, ca de donzi atera chistione chi
m’ispantat in su chi at fatu sa Commissione, daghi a printzipiu s’alfabbeto a mie paret giai unu runcone, e sende
puru chi nachi sa norma cheret ancora finida a s’intreu,
no fato mancu contu de faeddare.
Est tzertu però chi unu rigore de cosas cheren abbaidadas torra in sa norma LSU, ca mutza gai sa norma no
balet e no serbit a niunu pro impreu perunu.
E seo segura chi s’at a faghere, ca est cosa depida
fintzas pro asseliare chie est timinde comente apo nadu
susu, a iscansu de torrare a brigas connotas intre sos
bighinados, chi no zuan pro nudda.
Totus sos sonos depen agatare unu signu pro los
66
iscriere, o menzus puru bi depet aer unu signu, unu ebbia
pro unu sonu ebbia, gai chi no si ponzat de rugadis intre
sas variantes (ca podet esser una bolta goi e ateruna gai,
comente p. es: “ozu” chi in campidanesu faghet “ollu”;
“azudu” chi in campidanesu faghet “agiudu”) chi permitat
a chie est leginde, calesisiat sa variante sua, de legere a
modu sou. Daghi custu però no si potet faghere sene
dannu, tocat a lassare puru logu a su signu propriu de una
variante ebbia, mesches si cussa variante est faeddada dae
unu bene de zente. Sos casos gai no depen essere mancu
medas, a su chi poto ischire deo. Fortzis, pro chirrare su
signu giustu, at a esser menzus a abbaidare prus a sa
realtade de sa limba faeddada chi no a sas bessidas fortzadas de sas raighinas de sa limba de Roma antiga. Tantu
pro faghere un’esempru, abbisu meu, sun prus sos chi
naran giughere, giaga, giovanu etc. de sos chi naran
zughere, zaga, zovanu etc.. Mancari (chissai?) at a poter
azuare puru su de cumparare sas bessidas sardas cun
cussas ispagnolas, ca in s’istoria de sa limba nostra, a su
chi isco deo, an tentu parte manna cussas puru.
Ma, lu naro torra, deo no seo linguista, e no isterro
su passu prus longu de su pe’ meu. De una cosa però seo
segura: cun passentzia e contivizu, sos chi nd’ischin, su
camminu giustu l’an a agatare e nos l’an a inditare.
Ca bisonzat a faghere, ma sene fagher tropu o a
imboladura! Ca unu contu est su de chirrare paraulas pro
s’impreu formale o amministrativu, o detzidere su menzus
modu de pronuntziare, sighinde abbisos giustos o isbagliados chi sian, pro inditare sa limba, aterunu est su de nde
bogare dae mesu de su totu, sene mancu si nde serare,
67
unu bene de paraulas chi dian poder esser impreadas su
matessi, sestande su colpu una bolta goi e s’atera gai.
De su restu, lu narat s’istoria etotu, in Sardigna bi
nd’at paga (si bi nd’at puru, ca fortzis sun rosigas ebbia!)
de zente chi no ischit pronuntziare sonos chi no sun cussos
proprios de bidda sua. E daghi a ora bona s’an a connoschere, craros e pretzisos, totus sos signos fissados, sa zente,
cussos matessi sonos anzenos, at a imparare a los legere
(e iscriere puru) sene isfortzu perunu. A su matessi modu
at a imparare donzi atera regula de iscritura de cabu. E
tando sa limba bia at a currere peri su logu e su tempus
gratzias puru a sos iscritores, chi s’an a poder movere a
passu seguru calesisiat sa variante issoro.
Ca, si no esseret gai, s’idea etotu de faghere una
norma uniga de iscritura diat cherrere posta torra in
chistione a s’intreu.
Duncas, pro acabbare, deo ispero chi coiden a acontzare sa norma LSU cuncordande regulas chi nos fetan
abberu atopare totus in sa rugada dae inue nos amos a
ponner in camminu paris.
Deo seo oriolada aispetande. Ca cherzo biere luego
sa limba sarda inditada in sas iscolas paris cun sa limba
italiana, e cun sa matessi dignidade e atentzione puru. Ca
cherzo biere sa limba sarda impreada in leges e documentos, giustu ca custu puru balet comente fatu istoricu e
politicu, bidu chi sa fortza de lege l’at solu su chi est iscritu
in italianu. Ca a ora bona cherzo biere sa limba de sos
sardos ammustrada in totue, in donzi logu inue totus nos
movimos in sa vida donzi die (nomenes de carrelas, de
butegas, de ufitzios, de posadas e ateru).
68
Ca ispero chi gai sa zente torret mere de sa limba sua,
l’apretziet e la rispetet pro su chi balet, paris cun sa cultura
chi espressat. Una cultura antiga, un’eredidade manna chi,
oe puru, distinghet sos sardos (fintzas si s’espressan in
limba italiana) in custu mundu triuladu. In custu mundu
chi nos cheret totus che pare daghi totus che pare no
semus, no podimos e no depimos mancu essere, ca donzi
zente tenet s’istoria sua e su ite narrere sou, chi balet cantu
su de sos ateros. Cussa eredidade chi, dolet fintzas a lu
narrere, medas sardos no si seran de aer regoltu ca, faghinde sempere prus a mancu de sa limba issoro, no resessin
a la biere, e chi duncas agiomai che lis podet ruere dae
manu.
Torrare meres de sa limba pro esser torra totucantos
meres dignos e atentos de un’eredidade chi no cheret
tzertu isperdissiada, e chi at a sighire a pagare pro tempus
meda sos chi an a bennere, ca si Deus cheret, mancari in
discoidu, lis amos a testare totu su chi amos costoidu finas
a oe pro iscritu puru.
Abbisu meu, amos istentadu finas tropu prendindenos a manu nostra puru.
In s’interis mi cunfortat un’idea ebbia: bona o mala
chi siat s’ortografia mia, su chi apo iscritu inoghe, sos
sardos, abbistos comente sun, l’an a cumprendere su
matessi.
69
NANNI FALCONI
S’iscola nos depet torrare su sardu
Una persona chi si ponet a iscrier una paraula at bisonzu
ch’iscat comente custa si podet pintare; chi iscat comente
sos sonos de sas vocales e de sas consonantes si tramunent
in sinnos. Sos sinnos chi su iscriidore pintat, depent narrer
a chie los bidet su chi cheret narrer isse. S’iscriidura serbit
a mandare atesu, siat in s’ispatziu siat in su tempus, su chi
si narat e cheret chi chie leget nde leet cabu luego de ite
cussos sinnos cherent narrer. Nde depet cumprender su
sonu, mancari non semper b’apat bisonzu de ischire custu,
ca su sinnificadu de sa paraula est in sa pintadura matessi.
Su sonu de sas paraulas e su sinnificadu suo si podet
imparare chena bisonzu de ischire iscrier e chena mancu
ischire comente cussas paraulas s’iscrient; bastat a intender
faeddende sa zente.
Ma sos sinnos de sas paraulas iscritas, a s’imbesse, si
depent imparare e mandare a memoria in manera chi a
su bisonzu si potant impitare. Sa paraula iscrita, como prus
che mai, benit imparada in sas iscolas. Sunt sos mastros
de iscola ch’imparant a sos pitzinnos a pintare sos sonos
de sas paraulas cun sos sinnos. Chena cussu imparamentu
non si bi resessit.
In Sardigna, dae tempus meda como, sos mastros de
iscola imparant sos pitzinnos sardos a pintare sas paraulas
de una limba chi no est sa limba sarda. Custu ca s’ischirriu
70
de cale limba imparare a sos pitzinnos est un’ischirriu
politicu.
Unu de sos sinnales prus fortes de su podere.
Ca sa paraula faeddada apartenet a totu chena isseberu perunu, e non b’at podere chi la potat parare, in su
mentres chi sa paraula iscrita est un’isseberu.
Si podet ischirriare de no imparare a iscrier puru, o
puru est sa miseria chi ischirriat pro a tie, o sos ateros, sos
chi ant su podere, pro fagher aguantare in su tempus su
mandu de sa connoschentzia.
Si podet ischirriare de imparare sa limba chi si faeddat, gai comente si podet ischirriare de imparare un’atera
limba.
A nois in Sardigna nos ant fatu isseberare de imparare
un’atera limba; o diat esser menzus a narrer chi su podere,
chi che fit in continente, at ischirriadu pro sos sardos.
E custu isseberu de una limba istranza est andadu
addaenanti fintzas a como.
Custu imparamentu est istadu fatu pro gai tantu
tempus, chi cussa limba chi si est imparada a iscrier in
iscola est bennida a esser un’atera limba faeddada puru.
Totu a dannu, già est lampante, de sa limba primarza chi
sos sardos faeddaiant. Oe chi est oe, sa limba sarda, siat
iscrita che faeddada, non benit imparada in iscola cun sos
sinnos chi li diant permitire de esser cumpresa dae chie
la leget. Sos pitzinnos imparant a leger e a iscrier in
italianu.
Sos sardos chi ant cherfidu pintare sos sonos de sas
paraulas de sa limba chi faeddaiat in domo sua s’at imbentadu sinnos a conca sua. Si los at imbentados ponzende
71
ifatu cussos chi aiat imparadu iscriende s’italianu. Non
podiant fagher ateru. Ma luego totu si sunt abbistos chi
non b’aiat vessu de poder pintare sas paraulas gai comente
fint pronuntziadas faeddende. Chi cussas paraulas pintadas
in cussa manera non fit totu chi la cumprendiant. Gai est.
Sas reglas de s’iscriidura de sa limba italiana non semper
andant bene pro iscrier in sardu. Tropu diversos sunt sos
sonos de sas duas limbas.
Totu custu faghet de sa limba sarda un’aina mala a
manizare, siat pro chie l’iscriet, siat pro chie andat a la leger.
Si non fit istadu disdiciosu a lu narrer, bos aia potidu
puru narrer chi cando una persona iscriet in sardu, impitat,
at semper impitadu fintzas a como, una limba chi est che
unu tzapu iscotzadu chi già dae sos primos corpos chi dat
a sa terra comintzat a giogare in sa maniga. E aju nd’at
de che li minter carchi cotzighedda, issa lestra nde bessit
ca no aguantat a su tzapare.
Cando apo comintzadu a iscrier in limba sarda, mancari in conca giughia s’imparamentu italianu, apo pensadu
a comente si podiat fagher a isboligare una iscritura dae
sas trobeas de su faeddu. Unu faeddu, cussu sardu, de
abberu matanosu.
E chircaia cunsizos de comente fagher a ischirriare sa
menzus manera de iscrier una paraula, chentu paraulas,
un’arrejonada intera.
Su chi apo fintzas a como imparadu est chi no isco
manizare sa limba sarda cando iscrio. Chi no agato su
vessu de mi poder cuncordiare cun su faeddu meu mantessi o cun cussu de sos ateros sardos. So in me chi depo
andare a mi chircare unu mastru de limba sarda!
72
Si nd’agato at a esser! Ca apo sa duda chi fintzas a
como neunu apat agatadu una metida nebida e sinchera
pro iscrier in sardu. Chi est cussu chi eo cherzo.
Chi mancu sos linguistas, chi sunt sos tecnicos chi de
pius depent andare a sas raighinas de sa limba, siant
bastante preparados pro imparare sos mastros.
Semper chi s’agatent sos mastros chi si cherent iscabulare dae sa limba italiana cando iscrient in sardu.
Sa chirca de sas rodeddas chi faghent mover sa limba
sarda, mancari si nd’apat agatadu unu bellu pagu, galu
no est agabbada. Antzis parimus guasi a s’incomintzu.
Gai est. No isco prus nemmancu iscrier sa limba de
domo mia, ca apo fatu comente bos fia nende insara,
alfabbetizadu in italianu so andadu addaenanti cotzende
cuddu tzapu semper iscotzadu, e sa maniga s’est tota
isasciada e non si muntenet prus s’ogru.
Isco, l’apo sempre ischidu, sempre desizadu, chi mi
bi cheret pro iscrier un’aina nebida e sinchera. Sinnos pro
una limba iscrita chi apat reglas pretzisas chi eo pota
impitare chena mancu bi pensare. Una limba chi mi lasset
totu su tempus a pensare su de iscrier, non comente
l’iscrier.
Ca a unu ch’iscriet interessat solu su de narrer e de
fagher ischire.
Su chi bisonzat a mie est una grafia chi mi diat sa
possibilidade de poder esser cumpresu dae totu sos sardos.
Chi totu sos sardos legende-mi s’agatent in cussa
limba e lis parfat de esser legende cun sa faeddada issoro.
E ite bi cheret?
Diat bastare de cuncordiare una grafia chi permitat
73
su chi so nende. Chi unos cantos linguistas trabaglient pro
mi fraigare un’architetura chi mi diat custa possibilidade.
Un’architetura de sa limba sarda moderna. Unu
fraigu chi siat fatu dae totu sas bariantes de sa limba sarda.
Unu fraigu inue su matone est sa grafia. Una grafia
nebida cun reglas sincheras, e s’aposentu est sa pronuntzia.
Bellu fit istadu abberu.
Ite bellu fit istadu a andare a istare in una domo gai
fraigada, e cantos pensamentos e dudas mi ch’aiat bogadu
dae conca, e cantas timorias de m’agatare in farta chena
nd’aer neghe.
Ma sa realtade de oe est chi apo una proposta de
istandard sardu, chi est solu una domo male fraigada. Una
domo fraigada cun matones isfarinosos ch’inghiriant
un’aposentu inue b’at una sola pronuntzia.
Ma su sardu cheret sighire a impitare sa limba sua gai
comente l’at connota: cun sa pronuntzia de sa bidda sua.
Sa limba sarda est fata dae possibilidades medas de
esser pronuntziada, no de una sola pronuntzia.
E chie so eo pro lis negare custa realtade a sos sardos?
Sa proposta de istandard bogada a campu dae sa
commissione pro sa limba est s’isseberu de una manera
de faeddare a dannu de totu sas ateras.
Sa bisione de chie at fatu custu trabagliu est de chie
est afetianadu a impitare una cultura chi si no est italiana,
pagu bi mancat.
Su modellu impitadu pro fraigare s’istandard de sa
limba sarda est cussu impitadu pro sa limba italiana.
Totu sos sardos ant in conca cussu modellu de iscritura
chi nos benit dae esser istados nois imparados in italianu.
74
Totu lu cherent impitare puru pro su sardu. Sos
commissarios pro sa limba sarda puru, istende a su chi
nd’est bessidu a campu.
Ant cherfidu agorrare su sardu in una grafia chi non
podet currisponder mai a sa pronuntzia de sas faeddadas
sardas, giustu solu a una.
Sos sardos si sunt imberriados dae su modellu italianu
ca sunt iscolarizados in limba italiana, ma sos linguistas
depiant esser prus a subra de custu imberriu.
Issos depiant chircare carchi ateru modellu, pro
aunire, no pro ischirriare comente ant fatu.
Sa realtade de sa limba sarda nos narat chi sas pronuntzias nostras non si podent pintare totas cun sinnos
pretzisos.
S’italianu, casu unicu in sas limbas romanzas, l’at
potidu fagher ca est creschida che una limba iscrita innanti
de esser una limba faeddada.
Ma nois amus una limba faeddada dae deghe seculos, chi est creschida in su tempus sighende reglas de
pronuntzias de unu faeddu nadu non de faeddu iscritu.
Su chi nos bi cheret est chi nos che depimus istesiare
dae s’italianu. Fagher comente chi siamus imparaditos e
chi siamus in chirca peri su mundu de unu modellu pro a
nois estotu. Su de sa limba italiana non nos serbit, no
andat bene.
A diferentzia de s’italianu su sardu «non si podet
iscrier comente si faeddat» gai narat Roberto Bolognesi,
chi est fonologo e at fatu parte puru de sa commissione
pro sa limba sarda.
Isse aiat presentadu una proposta de istandard chi
75
teniat contu de sas barias faeddadas de sa Sardigna e aiat
preparadu unu modellu diversu dae cussu italianu, in
manera chi sa limba sarda iscrita esseret andada bene pro
esser legida dae onzunu cun sa faeddada de sa bidda sua.
Custa proposta si a calecunu est parfida matanosa est
ca semus imberriados. Imberriados dae s’imparamentu in
italianu, gai comente sos commissarios pro sa limba sarda,
chi nd’ant aprovadu un’atera. Ca semus che agorrados
dae s’iscolarizatzione italiana chi nos at semper impedidu
de abbaidare atesu e a nois mantessi cun ojos pius
istuzantes.
Nois nos che depimus iscutinare custa dipendentzia
culturale, custa terachia. Depimus pensare a fagher sos
contos cun sa limba nostra.
Si la cherimus ismanniare, si nos che cherimus istesiare dae tzertos meres, liberare dae sa terachia, depimus
aer su coragiu de nos narrer: amus bisonzu de un’istandard
inue sos sinnos de s’iscriidura apant sa possibilidade de
esser pronuntziados in totu sas bariantes de sa limba sarda.
Bi cheret imaginazione e fantasia pro nos che iscabulare dae s’aesconzu de su modellu italianu chi amus
imparadu in iscola.
S’istadu italianu nos at fatu a creer chi solu sa limba
italiana tenet bastante dignidade pro esser faeddada e
iscrita in Sardigna.
Nos at fatu a creer chi si no ischiamus iscrier in italianu
fimus analfabetas.
Non so nende chi non depimus istudiare s’italianu.
So nende chi s’imparamus su sardu e l’impitamus iscriende puru, non perdimus nudda, antzis bi balanzamus, ca
76
amus una cosa in pius pro poder bogare a campu sos pensamentos nostros.
Depimus imparare duas limbas cun duos modellos
seberados.
E cussu modellu pro su sardu diat benner puru prus
bene de su modellu italianu pro imparare ateras limbas
puru, chi comente totu ischint, a unu grafema currispondet
prus allofonos.
Ma nos che depimus leare totu dae conca chi in una
sotziedade moderna una limba potat resessire a si ismanniare solu faeddende-la. Sos medios chi impitant sas
limbas istatales chi tenent finantziamentos pagados puru
dae sos sardos, sunt a mizas de bortas prus mannos. Sunt
gai mannos chi sa propaganda chi faghent pro s’italianu
aeschet sas limbas minores.
Nois depimus parare totu custu e lu podimus fagher
solu imparende su sardu in iscola.
Sa limba sarda iscrita a sos sardos bi l’at leada s’iscola
e s’iscola bi la depet torrare.
Ma pro fagher cussu amus bisonzu chi sos mastros
apant in manu un’aina pretzisa e sigura.
Chi sos iscritores apant un’aina nebida cun sa cale
iscrier puru testos pro sas iscolas,o romanzos, o articolos
de giornale, o totu su chi cherides.
Unu istandard cherfidu e atzetadu dae totu sos faeddantes de sa limba sarda. Unu istandard de sa grafia chi si potat
pronuntziare cun sa pronuntzia de calesisiat bidda e chi
fatat sentire a chie l’impitat chi cussa est sa limba sua.
Nos bos parfat una bisione de utopia.
Si podet fagher.
77
IGNAZIO LECCA
In circa de unu standard
I’ linguas nascint e morrint, propriu cumenti incapitat a
is ominis. Hoi nemus fueddat prus in latinu, sa lingua de
Ciceroni; su latinu est una lingua morta. E po finzas
s’inglesu fueddau in India, o cussu fueddau in su Texas,
non funti agualis a s’inglesu umperau de unu Lord de
Londra. S’inglesu de su Lord est una lingua chi, a pagu a
pagu, benit ferta de s’imburdugamentu e de s’alladiamentu de s’inglesu fueddau in s’India, in su Texas e in
dognia atera parti de su mundu. Naraus chi est una lingua
in mudamentu fitianu. Ma unu contu est a morriri, ateru
contu est a mudai. In calincunu modu benit boccira una
forma (chi non arrespundit prus a is bisongius de chini
dd’umperat) fadendi biviri un’atera forma assetiada a is
bisongius de hoi. Aici bivint i’ linguas: essendu fueddadas.
Non perou sa lingua sarda. In d’unu sentidu de
modernizzazioni, ci funti tropu sardus “imparaus” chi
aggiudant a bocciri su sardu, boghendu de mesu su sentidu
di etnia e puntendu totu asuba de unu alladiamentu
materiali estremau. Custu bolit nai annuddai sa “specificità” de sa lingua sarda, overas de su populu sardu.
Lingua e populu funti un’anima sola. Mentras su caminu
de s’omologazioni est apomentau de berus e propius
sciacus antropologicus, cun sa scusa de is formas arcaicas,
in calincunu modu barbaricas e foras de sa logica de su
78
mercau. Omologai bolit nai assimilai. Hoi totu si movit
in funzioni de s’universalidadi de su mercatai.
Sa lingua sarda, po cantu s’est toccau, est sempri
bastada po espressai i’ modus di essiri e is interessus nostus.
A custu depit serbiri una lingua e su “sardu” hat fattu tretu
impari cun nosu. Finas a candu s’italianu s’hat truncau is
cambas e, in nomini de s’unidadi de s’Italia, s’hat segau
sa lingua nosta. A arrexoni manna, duncas, si unu tenit
gana de fueddai in sardu toccat a ddu lassai fueddai, non
est una cosa de si ndi fai bregungia. Aici e totu si unu bolit
scriri in sardu; est una spezia de macchimini in dì di hoi,
ma depit essiri lassau fai, ndi podint nasciri fruttus bonus.
Andendu peri is arrugas de su mundu si nd’intendint di
onnia manera. E nosu – sardus – si chesciaus de su stadu
nostu: centu concas e duxentu linguas. Si depeus avesai a
fueddai, donniunu de nosu in su sardu cosa sua, in donnia
tzimia, in donnia occasioni, circhendu de si fai comprendi
de totus chena furriai s’italianu in sardu proceddinu. Unu
est su sardu e ateru est s’italianu, e sa lingua nosta podit
essiri fueddada in manera currespundenti a is conoscenzias
de hoindì.
Tenendu contu chi is elementus fundamentalis de su
linguagiu funti connàscius, “innati”, i aterus elementus
dipendint de s’azioni parepàri (interazione) cun is chi
fueddant una data lingua in su tempus de s’imparamentu,
(in sa minoridadi), una lingua noa benit in sustanzia recreada de donniunu de nosu candu imparat a fueddai,
umperendu is abilenzias (risorse) chi tenit a disposta e
fisciendu is piticus mudamentus chi sa familia e sa comunidadi podint hai sticchìu in sa lingua. Si cumprendit illuegu
79
cumenti, in su tempus longu de medas generazionis, una
lingua podit mudai, e non pagu. Aici acadessit chi su logu
di arribu est diferenti de su logu de partenzia: una lingua,
un’atera lingua. Est unu mudamentu lentu e s’hiant a
podiri fai medas arrexonamentus asuba de custa “dinamica”
de is linguas. Is mudamentus ci funti, e funti finzas facilis
a acadessi, mentras est meda traballosu creai una lingua
noa a “tavolino”. A s’estremu, cunsiderada s’universalidadi
de is elementus linguisticus fundamentalis, heus a podi
lompiri – una dì – a fueddai totus sa matessi lingua. A
s’estremu contrariu donniunu hiat a podi lompiri a fueddai
una lingua diferenti e stesiada de sa chi fueddat donnia
ateru omini. Ma funti chistionis prus chi ateru de statistica
e di “accademia”, duncas di appreziamentus unus cantu
arbitrarius segundu is calis aintru de su bintiduesimu
seculu su sardu (impari a cincu-semila ateras linguas) hat
a essiri mortu. Est puru asuba de cunsiderus de custa spezia
chi si ponit s’apretu de sarvai is dialettus sardus e, po fai
custu, calincunu spiritu eligiu hat pensau de ddus assimilai
in d’una unica “limba”: su logudoresu.
In Sardinnia sunt acadessius, cumenti in medas aterus
logus (ateras Sardinnias) movimentus di “inurbamento” de
popolazionis de is sattus ne-i cittadis in circa de mellus
ocasionis de vida. Est stetiu unu grandus disterru. Si
cumprendit chi una comunidadi pitica che sa sarda non
pozzat poderai simbili strupiu, simbili movimentu demograficu e sociali. Aici su sardu hat tendiu a sparessi; ma
non est totu curpa de su disterru. In Sardinnia sa morti
de su sardu dipendit de s’italianu. Podeus nai chi sa lingua
sarda est stetia boccìa de s’italianu, finzas po mori de sa
80
tontesa de medas sardus chi a fueddai in sardu ddis pariat
di essiri buzzurrus.
Insaras una pregunta: poita si depeus chesciai si
morrit una lingua e poita depeus circai de ddu proibiri.
Ci funti diferentis respustas. Ddas pongu impari, una avatu
de s’atera: si serbit sa diversidadi; sa lingua espressat
s’identidadi; sa lingua est una memoria istorica; sa lingua
aggiudat sa summa de is conoscenzias de s’omini; donnia
lingua est interessanti po sei e totu. Duncas candu una
lingua morrit est una perdida manna. Su sardu di hoi, cun
is variantis suas e is dissimbillanzias de una bidda a
s’atera, mostrat una “straordinaria plasticità” de is maneras
de traballai de sa menti umana e cumenti su linguaggiu
mudat intra is generazionis.
Benendu a nosu, a su stadu de su sardu e a sa proponnida di “unificazione linguistica”, mi parit chi po prima
cosa toccat a s’ammaistrai a unu spiritu positivu, overas a
imparai a biri sa propria lingua non cumenti arrocu,
ostaculu a s’integrazioni sociali e intellettuali, ma cumenti
un’arrexoni de bantu. Artivesa chi nascit propriu de su
fueddai sa lingua sarda; poita is unicus chi pozzant sarvai
una lingua funti is chi dda fueddant. Non si penzit de
sarvai sa lingua sarda ponendidda aintru de unu frigoriferu, po chi abarrit frisca. Bisongiat a torrai a fueddai in
sardu. Una lingua si mantenit bia feti in su ciorbeddu e
in is azionis de is singulus chi dda umperant. Si sa lingua
non si movit cun is ominis, si no ndi sighit is azionis e no
ndi espressat is bisongius, si non est “azioni in su ratu chi
s’azioni si cumprit”, comenti si podit nai chi siat una lingua
bia? Feti fueddendiddu su sardu hat a podi tenni unu
81
“sviluppo sostenibile”. Ci funti medas barrancus, medas
dificultadis, in su caminu de preservamentu de sa lingua
sarda, non bastat su pistighingiu bogau a pilu de sa propònnida de sa Commissioni Regionali. Depeus cunsiderai
chi donnia aggiudu arriciu obrigat a scioberai cali varianti
mantenni in forma uffìciali e cali arrefudai. Sa crescida
chi partit asuba de sa propònnida regionali de unificazioni
hat scidau speddius e ganas noas a palas de s’apretu de
scioberai a lestu sa varianti de sarvai. Ci funti interessus
de non pagu contu. Insaras sa chistioni est: chini dezidit?
Cun s’arriscu de s’agatai a fai sa parti de boxis de su
silenziu.
Sa chistioni de sa lingua non est cosa chi attenit feti a
is scriidoris. Est cosa chi toccat a totus is sardus, finzas a
cussus chi si funti postus in faci sa “carota”, sa mascara de
italianus. Podeus essiri sardus i essiri italianus chena
atrupelliu e chena bisongiu de si mascherai. Ateru che
carota! Su mincidiu de sa “pianificazione linguistica” non est
feti una chistioni de “ortografia unificata”, ma est una bera e
propria “unificazione lessicale”: su scioberu de unu modellu
– sa varianti logudoresa – de imponni asuba de totus is
sardus.
Insaras est beru chi sa Sardinnia est una bidea ingiriada de tropus paristorias. Bìvius cumenti seus aintru de
unu individualismu aspreau, a marolla s’est ingendrada
sa forti dialettizzazioni chi hoi teneus: «donnia bidda sa lingua
sua» cumenti sinnu de reconoscimentu. Seus andaus a
pagu, seus crescius pagu. S’est praxiu abarrai arrenconaus
aintru de contixeddus, oggettus de faulas e non soggettus
de una Storia. S’istoria si dd’hanti ghettada asuba is
82
dominadoris, a primiziai de sa lingua, o seghendusidda.
Sa lingua sarda est bìvia asuba de is contus de forredda,
de paristorias chena mitus. Sardinnia est medas cosas
postas impari chena mai fai una cosa sola, unu unicu
contu. Nd’abarrant partis chi furriant sa storia a s’imbressi,
chi ndi mudant sa bisura. Si seus perdius aintru de su
padenti de is bisus i, ancora stentaus a cumprendiri chi sa
Storia Sarda est propriu sa Lingua Sarda. Eccu sa pregunta
giusta: «Ita est sa lingua». Est paesaggius, architetturas,
artigianau, cantus e ballus, musica e poesia, siat orali o
siat scritta. E Sardinnia est totu su chi hat pigau forma de
sa lingua sarda e, mancai, de is ateras linguas chi, de tretu
in tretu, hanti cuttu is carrelas de s’insula e si seus lassaus
agoa. Nosu e totu, di emigraus, heus cuttu dognia camminera de su mundu, seus unu populu sparzinau in dognia
prazza, fillus de una diaspora linguistica chi non hat
acabai mai, cun cuss’unicu munzioni – sa lingua – chi sighit
a tenni aintru e chi si fait arreconnosciri intra de nosu. Chi
siat sa lingua s’ingruxada de s’emancipazioni e de sa crescida nosta? Sa storia nosta tenit comenti soggettu sa lingua. Giai custa cosa hiat hai depiu essiri, de diora, ocasioni
po afirmai is arrexonis non solu de s’unificazioni ortografica, ma puru de si donai una norma de standardizzazioni
chi podessit baliri po totus is fueddadas sardas. Invecis,
dì po dì, sa chistioni de s’unificazioni standardizzada de
sa lingua stait sempri prus fadendusì pesadiglia, incubu.
Si acciungeus chi dogniunu stichit su nasu e narat sa
dottrina sua, su quadru est cumpriu. Seus sparzius intra
chini fueddat una calisisiat varianti sarda e non bolit
intendiri nudda de is ateras; chini cumprendit sa fueddada
83
ma non fueddat in sardu; chini non fueddat su sardu e
non ddu cumprendit; chini hiat a boliri biri su sardu
sperdiziau e mortu po sempri. Is nemigus de sa lingua funti
sempri prontus a bogai a foras sa chistioni de cali lingua
tra is tantis “linguas sardas”, fadendu crei chi custa chi est
una ricchesa a sa fini siat s’arroccu prus mannu. A ita si
serbit sa lingua sarda oramai chi totus fueddaus s’italianu?
Serbit a si mantenni arregortus a pari. Sa lingua hoi non
est una chistioni de assetiu geograficu (deu seu innoi) o de
indeferenzia sociali e mentali (unu logu balit s’ateru), est sa
marca prus forti de deferenziazioni de su populu sardu in
sei, i est sinnu de identificazioni, de appartenenzia a s’etnia
sarda. Po custu sa chistioni de s’unificazioni de sa lingua
sarda non solu depit toccai a totus is sardus, ma est chistioni
insoru e non feti de unus cantu intellettualis. Scireus chi
mancat una bera conoscenzia de is tradizionis culturalis e
de sa produzioni letteraria chi, si non est de grandu
cantidadi e calidari, non po custu depit essiri scarescia o
mali calculada. Intrat, in custu contu, sa forti natura
individuali de is sardus giai accinnada prima. Ma castiendu in fundu a sa storia nosta bessit a pilu chi heus fueddau
e scrittu in totu is linguas chi funti “caladas” in Sardinnia
cun is dominazionis: sardu de is diversas variantis, latinu,
italianu, spagnolu-castiglianu, catalanu. De totu custu
fueddai linguas diferentis pagu nd’est abarrau de iscrittu,
su prus fiat lingua fueddada. E de custu primori circant
de s’approfittai sas ienas limbisticas.
Hoi sa chistioni de su sardu est una chistioni de
pianificazioni linguistica, chi non est feti una unificazioni
ortografica. Hoi, propriu in sa domu de totus is sardus, sa
84
Regioni, cun sa scusi de s’apretu mannu, si stait fadendu
una brulla mala, s’impròsu de imponni una unificazioni
lessicali, ponendo cumenti modellu “nobili” su logudoresu.
Custu est su scioberu fattu de sa Commissioni Regionali
cumponida de dexi espertus, apustis de duus annus de
traballu. Anchi su logudoresu est unu modellu dinamicu
e non unu modellu staticu.
Deu, chi seu campidanesu, scriidori e non po brulla,
mancai comprenda e scipia ligi su logudoresu, non pozzu
agradessi custa “imbovada” de sa nobiltadi, ecc. Non mi
parit seriu su modu, né sa calidari. Aici non seu di acordiu
cun custa pantasia assessoriali. Non c’est de si cunfundi.
Lompiri a una norma unica di arrelatu po sa scriidura de
sa lingua nosta est finas e puru unu depidu facci a totus is
sardus. Ma est doveri de pagai cun intelligenzia, chena
brullas, cun acatu de is sardus e de sa lingua. Depit sighiri
su cunfrontu intra is variantis, o variedadis, o dialettus chi
siant, de s’arcipelagu sardu, prima chi scumpadessant.
Cunfrontu chi podit suzzedi, beni scampiosu, in is iscolas,
a primiziai de sa scola materna, elementari, media e
sighendu finzas a s’universidadi. Ma arrechedit chi su
cunfrontu siat fattu diaderus, in terminus de paridadi, chi
siat bera sa passada de unu dialettu a s’ateru, poita a pagu
a pagu is fueddadas s’ammesturint, i’ variedadis si penetrint a pari. Est unu traballu chi andat fattu dì po dì,
mancai cumenti unu giogu chi fazat spassai is pipius, siat
fueddendu ma prus de totu iscriendu. Feti aici s’hat a
formai cussa scrittura unificada o standardizzada chi hat
a podi rappresentai totu su sardu.
Un’agiudu a custa passada, a custu ammesturamentu
85
si podit ottenni fadendu antologias de sa litteradura sarda.
Si depint scioperai paristorias, contu de hoi, romanzus,
poesias de is diferentis variantis, de is autoris prus bravus,
cussus chi hanti scrittu paginas limpias, chi hanti scipiu
assetiai sa lingua a is bisongius de sa comunicazioni. Depint
esiri fattus scioberus non po “amiganzias de sagristias” ma
po “calidari de lingua e de scrittura”. Custas antologias
depint essiri “afiliadas” ne is scolas de dognia parti de
Sardinnia e, in dognia scola depint essiri cunsideradas (e
duncas liggias) in diferentis variantis. Feti aici si podit
alladiai, de parti de is scientis, sa conoscenza de is autoris
e sa conoscenza prus completa de is diferentis fueddadas
localis. Custu non hat essiri unu imburdugamentu de sa
lingua de hoi, ma unu sistema de ndi cumparanziai is
diferenzias e puru is paridadis. Insaras, su chi deu zerriu
ammesturu de is fueddadas, hat a bessiri una manera de
arricai culturalmenti. A pagu a pagu, cun tempus e sabiori,
liggendu e scriendu, is diferenzias s’hant acostai a is
paridadis e, de custu attobiu s’hat a ingenerai sa lingua
sarda unificada chi totus disigiaus.
18 capidanni 2001
86
GAVINO MAIELI
Sos boes cun sas alas
Pedru Luisi est s’amigu de sos contos chi… contan calchi
cosa, in su sensu chi servin a ti fagher frimmare calchi iscuta
pro cumprendere sos inghirios de sa vida, o a su nessi pro
bi ponnere unu pagu de afficu, mancari riende, si puru a
boltas a dentes istrintas, però sempre cun s’idea de nde
‘ogare unu signale pro vivere mezus. Zertu, no est chi sien
contos de litteratura manna, pro caridade, sun contigheddos medas boltas nemmancu tantu noos, ca los connoschen finas sos pizzinneddos, però l’ischimus chi sas cosas
cambian de valore a segundu de comente las leggimus e,
pius de totu, de su chizone in su cale nos ponimus pro las
bidere. Pagu bi cheret duncas a cumprendere chi si las
abbaidamus cun sos ojos serrados, e cun su coro tetteru,
pagu nde ‘ogamus e pius pagu ancora mezoramus in su
valore nostru.
S’atera die nos semus hapidos a faeddare de limba
sarda, arrejonende subra cussa cosa chi si giamat LSU e
chi ancora non so’ resessidu a cumprendere ‘ene ite diaulu
est, si non chi mi paret abberu una maladia fea, unu dei cussos males malos chi ‘occhin finas sas roccas pius tostas.
Fattu istat chi, ‘idende chi non resessia a agatare unu
caminu seriu in s’arrejonamentu e a nde ‘ogare a foras
assumancu un’istrazzu de signale, giustu pro cumprendere,
Pedru Luisi, cun sos modos bellos e serios de omine chi
87
sa vida la connoschet in totu sos impiccios suos, nd’est
bessidu nende: «Hapo cumpresu, cun tegus bi cheren sos
contos pro cumprendere su connotu, ca mancu su connotu
resessis a bidere cando ti ch’inserras in sas rejones tuas e
non nde cheres bessire!». E gai m’hat fattu custu contigheddu.
In d’unu cunventu, de unu tempus chi no isco e de
unu logu chi non connosco, b’haiat unu padre, unu sant’omine chi mancu su peccadu pius lebiu lu podiat zirigare. Passaiat sas dies suas preghende e tribagliende,
tribagliende e preghende, chena ateros oriolos si non cussu
de onorare su Segnore segundu sas regulas de amore e
de povertade chi haiat abbrazzadu cando haiat dezisu chi
sa vida de lussos e de ingannias non fit cosa pro isse. Haiat
agatadu in custa manera una serenidade manna, e nudda
lu turmentaiat, nudda resessiat a l’arruinare s’allegria e
su bonumore chi l’accumpagnaian in dogni momentu ‘e
sa die. Pregaiat meda, e meda tribagliaiat, chena si
lamentare mai, anzis, ringraziende a dogni torrada ‘e
suspiru su Segnore pro l’haer dadu cussa ricchesa.
Una die, calda comente solu in Sardigna si nde
contat, custu padre si ponet a zappare in d’unu campittu
a palas de su cunventu, pro semenare no isco si ‘erdura o
ateros semenes de amore. Non s’est frimmadu pro nudda,
nemmancu pro torrare alenu: da-e s’avreschida a mesudie
tota una tirada! A mesudie dezidit de si frimmare e de
mandigare unu mossu, ca finas sos santos a boltas tenen
famine. E gai s’acculziat a un’alvure de olia chi b’haiat in
cussos trettos, e da-e sa bertula ndi ‘ogat s’‘ustu: giustu unu
bicculu ‘e pane, nudda de pius, ca solu cussu passaiat su
88
cunventu. Pro s’aunzu, de su restu, bastaiat s’amore, e
cando b’est s’amore, l’ischimus, b’est totu. Cuntentu pro
sa zoronada vivida in su nomene de Deus, custu padre
leat su pane in manos e lu alziat a chelos pro una pregadoria de ringraziamentu, ca haiat hapidu un’atera die de
serenidade e de cuntentesa. E nessi unu bicculu ‘e pane
pro fagher cagliare s’istogomo. Toh chi, in cussa, passat
unu puzone, e mancu a lu faghere apposta, non s’ischit si
pro miraculu o pro disgrascia divina, li cagat su pane!
«Eo», faghet a-i cussu puntu Pedru Luisi, «haia hapidu incominzadu a frastimare e a nde fagher falare totu sos
santos da-e s’altu ‘e sos chelos! E tue, so’ seguru, haisti
fattu su matessi…». Ma su padre no: cussu sant’omine non
si podiat ponnere a frastimare e a nde fagher falare sos
santos, isse chi santu fit in terra e unu pagu bi teniat chi
santu l’haeren fattu una ‘olta mortu! Mancari, su coro sou
ebbìa podiat ischire sos sentimentos chi proaiat in cussos
momentos… E poi, cussu puzone fit isse puru criadura
de Deus, e si haiat bisonzu de cagare non si nde podiat
bistare solu pro faghere unu piaghere a atere: b’hat logu
pro totu in custu mundu, finas pro sos puzones! Pro cussu
su padre non s’est iscumpostu: est restadu unu pagu gai,
poi hat leadu su pane, l’hat segadu e ch’hat frundidu sa
parte imbruttada da-e su puzone. E hat sighidu santamente in su faghere sou: hat alziadu sa parte pulida e
ancora ‘ona de su pane e s’est postu a pregare. «Grazias,
Deus meu,» hat nadu «grazias pro no haer fattu sos boes
cun sas alas!».
Custu est su contu de Pedru Luisi. Hamus risidu pensende a sa fine chi haian potidu faghere su pane e su padre
89
si a su postu de su puzone bi fit bistadu unu ‘oe. E in cussa
risada in medas haian serradu s’arrejonamentu e si fin
postos a faeddare de ateru. Cun Pedru Luisi custu no est
possibile, ca est propriu da-e contigheddos che-i custu chi
isse nde ‘ogat sas morales cun tota sa sabiesa sua. «Intantu,»
hat osservadu «sas cosas non capitan pro nud-da: una
rejone b’est sempre e a calchi cosa sas cosas servin. In custu
casu, si non fit bistadu pro su puzone, su padre no haiat
hapidu s’occasione de dimustrare chi fit unu sant’omine,
e chi meritaiat abberu de diventare unu santu de sos
chelos. Segunda riflessione: in dogni cosa chi capitat in
sa vida, e subra ‘e totu in sas cosas feas, b’est sempre una
parte, cussa mala, de che frundire, ma, grascias a Deus,
b’est sempre una parte ‘ona chi si podet arribare e chi
anzis servit, e servit meda, pro sighire in sa vida. Terzu
puntu: pro dogni cosa fea, b’est sempre su peus, chi est
sempre possibile, e tando bisonzat a boltas a si cuntentare
de su pagu chi andat bene; proamus a immaginare abberu
si a su postu de su puzone bi fit bistadu unu ‘oe cun sas
alas!».
«Torrende a s’arrejonamentu subra sa limba sarda, e
a-i cussa maladia, sa LSU, fatta in sas provettas de sa
Regione da-e iscienziados pagu sabios (“Ma no hat a essere una proa de sa gherra batteriologica?”, l’hapo fattu deo),
si poden fagher torrare unu pagu de contos…». E gai hat
prosighidu: «Intantu, cust’invenzione est servida a fagher
faeddare de sa limba sarda. Pro meda tempus cust’argumentu est bistadu costoidu in sos calascios de sa cuscienzia
nostra de sardos e inserradu a giae comente cosa chi non
giuat a fentomare. A su nessi como si nde faeddat, e bi
90
cheriat custu ‘olu ‘e puzones pro ammentare a sa zente
chi su sardu b’est, chi est una limba ‘ia, mancari in medas
la cherfan morta o naran chi mancu esistit. E duncas, finas
sas cagadas a boltas sun utiles. Segunda riflessione: finas
in sa LSU calchi cosa si podet salvare, si nos ponimus cun
impignu e seriedade a l’istudiare e a chircare in sas
intenziones de chie l’hat inventada. Zertu, meda b’hat de
che frundire, a cominzare da-e sos cumponentes de sa
commissione, chi han dimustradu non solu de no haer
cumpresu chi sa ricchesa de sa limba nostra est propriu
su haer medas variantes, e totas cun sa matessi dignidade,
ma finas de non rappresentare su chi pensat sa zente de
Sardigna, chi paret hapat ateras bideas in propositu, massimu cando si bi ponen sardos (sardos?!…) a nd’istrampare a terra e a iscancellare limbazos chi han seculos de
istoria. Terzu puntu… beh, podiat andare peus, si no ateru
si nde podet faeddare, e non semus a su tempus de su
Fasciu cando haian proibidu sas garas de poesia sarda, o
cando insinzaian in sas iscolas, e su Fasciu fit già rutu, chi
“è vergogna parlare in sardo!”, e-i custa cundenna nos l’hamus
giuta fattu finas a oe».
Su contu e sas riflessiones dian poder finire inoghe,
chi già bi nd’hat bettende e birende. Ma s’‘idet propriu
chi non connoschides a Pedru Luisi e sa capazidade sua
de allargare sos arrejonamentos. E gai nos semus abizados, cun asciucconu mannu ma azzettende su fattu chi gai
est, chi in su mundu ‘e sos boes no esistin boes cun sas
alas, ma in su mundu ‘e sos omines sos boes cun sas alas
esistin, e comente! E tando? E tando puru gai calchi
possibilidade b’est su matessi. Est possibile, pro narrere,
91
a si ch’istrezzire, e gai si passat calchi ‘oe aladu imbruttat
in terra e nessi pro concimare podet servire. Atera possibilidade est cussa de ch’allontanare su pane, gai non s’imbruttat! Fazile? Pro nudda, ca a boltas, cun sos boes nostros, chi una die sì e s’atera puru sun a diarrea, non bastat
nemmancu a ch’istrezzire sos furros…
Ite faghere tando? A manu a manu chi prosighimis
in s’arrejonamentu, ‘idia chi Pedru Luisi si fit accalorende
e, comente naran in bidda, fit lende cabiju. Lu ammitto,
non so’ resessidu a lu cuntrastare, e gai est iscoppiadu.
«Pro prima cosa,» hat nadu «bisonzat a ch’istrezzire su
pane, e duncas bisonzat sighire a faeddare e a iscriere su
sardu pro comente s’est connotu e fattu sempre, chirchende non solu de lu salvare in totas sas variantes, ma
de las muntennere in vida e de sighire a lis dare vida in
totas sas occasiones possibiles. In segundu logu, bisonzat
a ch’istrezzire sos furros, impedende chi custa maladia
potat cundire chie ancora resessit a bidere in su sardu una
possibilidade de istoria. Pro cussu deven sighire a bessire
liberos, articulos, poesias, impittende su sardu de totas sas
biddas, chena nde perdere manc’una: faghere “letteratura”, faghere “cultura” cheret narrere impittare totas sas
risorsas chi tenimus, no a las bocchire dezidende subra sa
conca de sa zente comente si devet o non si devet faeddare
(e mancari pensare!)».
Duncas non bi cheren medas cosas, narat Pedru Luisi,
ca nde bastat una: torrare a su connotu. Propriu gai, torrare
a su connotu de una limba chi hat un’istoria, chi hat unu
sensu, chi hat una grafia, chi hat un’anima. «Ca si non»,
hat prosighidu, sempre pius arrennegadu, «a si podet
92
ischire pro cales misterios hat ludrigadu zente comente
Antoni Sanna? E comente tiu Angheleddu Dettori? Tiu
Angheleddu, propriu isse eh!, chi hat dettadu sas normas
ortograficas in sas paginas de S’Ischiglia e chi totu sos
poetas sardos han sighidu, e finas su Premiu de Othieri
hat impittadu, cussu de Tonino Ledda, tantu pro nos
comprendere, normas chi S’Ischiglia matessi hat inditadu
finas a cando est bistadu direttore Aquilinu Cannas, e chi
S’Ischiglia de como est sa prima a traighere cun su direttore
sou, ponzendeche intro totu su chi brincat in conca a sa
zente, mancari ‘olos de puzone, in tema de ortografia! Ma
tando totu cussu tribagliu, totu cussu battagliare che lu
devimus frundire proite a calchi malaccudidu l’han postu
in manos sa maniga ‘e s’iscobulu, chena comprendere chi
cun zerta zente s’iscobulu est mezus a l’impittare pro che
los bogare a foras? Esseren bistados bucci-fines, nessi!
No!… Custos bucci-russos…».
Incue mi so’ abizadu chi Pedru Luisi, chi haiat fattu
unu contu pro che girare in risu una cosa chi faghiat
benner solu fele, si fit lassende isse matessi leare da-e su
fele. Ruju comente una sindria madura, pariat prontu a
manizare manigas de iscobulos. E tando est toccadu a mie
a l’ammentare chi, si sighiat gai, non faghiat ateru chi
aggiuare sos boes cun sas alas in sas fainas insoro. «Bessidiche da-e sutta!» l’hapo nadu, «si non custos ti ch’interran!», tantu già lu cumprendiat a sa sola chi su chi li
arriviat da-e sas aéras non fit propriamente terra… Però
hat rejone. S’unica est abberu a torrare a su connotu de
sos sagrifizios chi hamus fattu in barant’annos: solu chie
custos sagrifizios los connoschet, e los hat suffridos in sas
93
carres e in su sambene, podet ponnere sas cosas a postu e
fagher a comprendere chi non si podet faeddare oe de
Limba Sarda Unificada, est a narrere de LSU, ischizzende
sa conca de sa meidade e pius de sos sardos! Beru est chi
nos diat servire e meda una limba sarda unificada, ma
custu, si devet essere, devet naschere da-e sas cosas, da-e
unu prozessu naturale de cultura e de istoria, non da-e sa
conca nobile de calchi perdulariu ‘e sa cultura chi ‘enit
finzas pagadu pro faghere dannos! Solu gai, solu torrende
a-i custu connotu, podimus tentare de chircare su chi no
est connotu, est a narrere s’identidade nostra, intro a nois,
comente individuos e comente comunidade, e fora de
nois.
Forsis calchi cosa si bi podet, e zente sabia b’est proende. Comente faghere? Una possibilidade podet essere
cussa de torrare a impittare sas regulas ortograficas elaboradas da-e Anghelu Dettori, da-e su Premiu Othieri e dae sos convegnos chi in sos annos si sun fattos pro chircare
de ponnere unu pagu de ordine in d’una materia inue non
b’hat duos chi anden de accordu. Custas regulas sun
bistadas pubblicadas in su numeru duos de occannu de
Nur, sa rivista chi hat in eredidade sas fadigas de tiu Angheleddu, de Aquilinu Cannas e de Faustinu Onnis. Est una
proposta “organica” chi podet aggiuare a arrejonare, pro
agatare momentos de unidade, pro ponnere, e già est ora,
calchi puntu frimmu chi permittat de andare ainnanti cun
seriedade e dignidade, chena chi totu su mundu nos riat
a palas. Ca custu est s’impignu chi nos devet agatare totu
unidos: cussu de creschere comente populu chena fagher
naschere occasiones de gherras e de fusiladas, tiradas a
94
s’iscunfidada da-e segus de unu muru, comente est suzzedende (e aggiuende a sulare in su fogu ‘e sas brigas pro
nos impedire de tribagliare, cun onestade e cun coraggiu,
pro sa cultura nostra).
Torrende a su contu, hat istentadu Pedru Luisi a
s’appasigare, s’iscuru. Ma l’est torradu s’alenu cando s’est
ammentadu chi sa vida est fatta de-i custas cosas e chi a
totu b’hat unu remediu ca, sempre, finzas in d’una terra
comente sa nostra, in calchi chizone de anima, cando in
sos chelos bolan altos e seguros sos boes cun sas alas, si
podet agatare unu paraccu de sabiesa.
95
GIANFRANCO PINTORE
Limba sarda unificada
In primis est de narrer craru e ladinu chi una limba sarda
unificada bi cheret. Est pretzisa, si est a beru chi disizamus
de la sarvare dae su molitorzu de sa mundialisatzione. E
tocat de narrer chi sos inimigos, mancari si pessent progressistas e amantes de su sardu, sunt de sa matessi répula de
cuddos istudiados reatzionàrios chi, in Catalunna, nd’an
fatu a caddu e a pede pro poder cantare s’atitu de sa limba
catalana unificada. Como in Catalunna b’at universidades
chi imparant e in uve s’imparat in catalanu, b’at una
televisione in catalanu cun 1.200 pessones chi bi traballant, b’at unu dipartimentu de polìtica linguistica e sa
Generalitat ponet miliones de euro pro chi sos catalanos
tenzant sa possibilidade de produire in catalanu. Totu
cosas chi non si podiant mancu pessare si non bi fit istada
una limba natzionale.
Sos inimigos de sa limba sarda unificada pessant chi
sunt contende cosas noas e sèrias e, a s’imbesse, sunt cosas
betzas e sena contu ne capu. Est dae 25 annos e prus chi
sa limba sarda depet poderare sos issolòrios de chie una
die nat chi sa limba sarda no esistit, un’àtera die chi su
prus podet esser una limba de foghile, un’àtera die galu
chi sos sardos non si cumprendent a pare. E tando, de
gratzias, bastat gai. De àteru tenent a bonu issoro istùdios,
esperièntzias anzenas, istòrias de sas limbas de totu su
96
mundu chi podent legher e, duncas, ant a perdonare si
non leo in cussideru perunu de sos trastis ideolózigos chi
semper e cando bogant a campu: non b’at su tantu de
arresonare cun chie est galu cumbintu chi su Sole zirat a
in ghiriu de sa Terra. O chi unu limbazu tenzat in sese,
sena perunu bisonzu de l’azudare, sas fortzas pro si
campare.
Mezus tando chistionare ite depet esser sa limba sarda
unificada e comente si podet impreare in una soziedade
chi punnet a caminare a ancas suas. Sa proposta de sa
Comissione rezionale, oe chi est oe, andat bene. Cras si
podet dare chi nono, chi cherzat acontzada. Comente
capitat cun totu su chi produit s’òmine, de àteru. Pro
torrare a sa Catalunna, chi at cumintzadu su caminu de
s’unificatzione prus de otanta annos como, mancari chi
pro baranta annos su franchismu l’apat tropedida, su
disinnu de normalisatzione e de cherta de neolozismos
est sighinde galu oe. Comissiones traballant pro acontzare
su chi paret isballiadu e pro li dare a su catalanu sas
paràulas noas chi essint a campu in àteras limbas. No at a
istentare su tempus chi in su Parlamentu europeu su
catalanu at a esser limba ufitziale. Custu non cheret narrer,
craru, chi sos chentu limbazos diferentes de sas biddas
catalanas siant mortos o a puntu de morrer. Bella diat esser.
Gai comente capitat pro s’italianu: sa limba internatzionale, sa chi impreant sos deputados e sos comissarios e
sos funtzionarios, est cudda ufitziale, ne su lombardu ne
su romanu ne su napuletanu.
Unu deputadu europeu italianu, cando iscriet una
porroga, unu papiru, una leze, impreat s’italianu istandard
97
ca si nono a chie depet bortare in sas àteras limbas no nde
dia leare capu. In fines, dassamus a un’ala sos machines.
Sa chistione est un’àtera: pro chi sa limba sarda unificada
– cun totu sos acontzos chi bi cherent, ma in caminu
s’acontzat càrrigu – bincat bi cherent duas gastas de impinnu. Su primu est chi sa gherra pro sa limba si facat possente, ponende in mesu rezione, provìntzias, comunas,
sótzios de cada zenia e pessones. Su segundu est chi sa
rezione, sas provìntzias, sas comunas ponzant in custa
gherra totu su dinare chi podent. Si non si ponet manu a
custos duos impinnos, nd’amus a tenner asiu: sa limba
sarda, unificada o sena unificada, est destinada a morrer
o a imbergher in su folclore, comente, si nde sapent o non
si nde sapent, cherent sos inimigos de s’unificatzione de
su sardu.
E tando tocat chi dae su presidente de sa rezione a
su masellaiu de bidda ponzant sos cartellones issoro iscritos in sardu e chi sa manu pùblica si ponzat in conca de
gastare dinare pro azudare custu caminu, finantziande
petzi sos cartellones iscritos in sa limba sarda unificada.
Si unu masellaiu bendet petza de porcu, porcu depet
iscrier e non ‘procu’ o ‘polhu’ o ‘polcu’. De àteru li cumbenit a isse puru, si cheret chi istranzos de àteras biddas
cumprendat it’est chi est bendende e còmporet. Craru, un
orgolesu, faveddende, l’at a dimandare polhu, un’otieresu
polcu, unu seuesu procu. Gai etotu si b’at bisonzu de ponner sa paràula Sardinna in unu cartellone gai depet esser
iscrita e non Sardigna, Sardinza, Sardegna, Sardenna.
Francu la legher, sa paràula, cunforme a comente in una
bidda si narat. Petzi cando sa limba s’at a poder legher in
98
sos caminos e in sos ufìtzios pùblicos amus a poder narrer
chi sa sarvesa sua est a sas bistas.
Sa “sienda culturale” italiana est tropu forte e tropu
dinare bi ponet pro s’italianu (dae s’iscola a sos diàrios,
dae sa televisione a sos tribunales) pro chi si pesset chi custu
protzessu siat punta a zosso si non si bi ponet dinare, e
meda, pro azudare sas pessones a mudare disinnu. Si unu
caminat in sas carreras de su Sud Tirolu, pro abarrare in
s’istadu italianu, s’abizat chi totu, dae sas bancas a sas
butecas a sas domos comunales, est iscritu in tedescu. At
a esser ca in cue b’at unu sentidu de identidade prus
mannu, at a esser ca sa Provìntzia autonoma in sa chistione
de sa limba bi credet a beru, at a esser ca s’istadu est
apretadu a amparare sa limba nadiva, su fatu istat chi unu
sud tirolesu s’intendet mere de una limba.
Ma, fia narende, pro chi s’italianu e su sardu tenzant
in Sardinna su matessi valore, tocat de ponner dinare, de
pesare istruturas chi azudent su caminu como como incomintzadu, de finantziare ordinzos che a unu corretore ortogràficu pro sos carculadore, televisiones e diàrios chi impreant su sardu, unu ditzionariu in limba sarda unificada
e àteras cosas de gai. Bi cheret, in fines, una “sienda culturale” chi poderet sa fortza de cudda italiana cun mùdios
bastantes. Tocat de colare dae su sentidu filosòficu – chi
bi cheret, craru – a su sentidu de su fagher. Si non b’esseret
istada sa voluntade de s’assessore Pasquale Onida, su
caminu fit istadu meda ma meda punta a susu. Si un’ala
de sa classe dirizente sarda, de pustis annos e annos de
mindafutismu, torrat in tinu, sa cosa est bona bona. Como
tocat de ponner manu a su manizu. E de mudare pessu.
99
Sa gherra pro sa limba, e paris cun issa pro sa cultura,
no est e non depiat esser unu manighinzu intelletuale, si
no un’investimentu a gradu de crescher s’economia e su
traballu. Sa Generalitat catalana ponet 380 milliardos de
francos (196 milliones de Euro) pro sa Televisiò de Catalunya, ma est unu gastare dinare chi torrat: 1.200 pessones
chi traballant e produint cultura e richesa. Cada Ministeriu
tenet unu tantu de dinare pro fagher cosas in catalanu. E
custu puru torrat: zente traballat pro pintare sos cartellones
in sas carreras, mastros tucant a imparare su catalanu a
sos chi non lu connoschet (ispannolos immigrados, zente
cùmprida dae àteros rennos), atores e dopiadores si balanzant sa bida; in fines sa “sienda culturale catalana” non
pesat petzi cultura, fraicat postos de traballu e, duncas,
richesa pro su pòpulu. E sa matessi cosa càpitat totu uve
sa chistione de sa limba est leada a sa sèria.
Craru, mancu bi diat aer bisonzu de nde numenare,
totu custu in Sardinna puru si podet fagher. Bastante chi
si pesset a sa limba comente a un impinnu de satisfagher
in primis e non si, in fundu a su taschinu, b’abarrat carchi
sisinu. E bastante chi totu punnet a afortiare sa limba sarda
unificada. E passèntzia si carchi unu, pro su crepu de una
gherra pèrdida, s’at a mosser su pòddighe mannu de su
pede.
100
MARIO PUDDU
Comente sa limba sarda podet arrivare a una norma única de
iscritura e de comente podet èssere s’impleu
1. Una norma única de iscritura. Totu su sardu si podet e si
depet iscríere a una régula ca totugantu su sardu est una
matessi limba, única e rigorosamente unitària, e fintzas
s’iscritura o ortografia, chi est cosa diferente de sa limba,
si podet fàghere totu de un’andhare, parívile in totu su
sardu.
B’at galu zente meda chi faedhat de “limbas sardas”
de “unificare” e no cherzo narrer ebbia de cudhos chi mai
si sunt interessados de limbas e de sardu, ma fintzas de
cudhos postos de sa Regione a s’imbentare una «unificazione della lingua sarda».
Za est abberu chi tra sardu e sardu b’at diferéssias chi
a una prima abbaidada, a s’impressione, parent fintzas
mannas. Sa cosa prus ispantosa chi mi est cumbinadu de
agatare, in azummai chimbighentas òperas tra òperas de
istúdiu, de literadura e glossàrios de totu su sardu, est su
chi faghent in sa bandha de Austis, de Fordongianus e
carchi àtera bidha de cussa leada, ue narant «fizu tua,
babbu sua, s’ortu tua, su logu sua» e no «tou, tuu» o «sou,
suu» che in totu s’àteru sardu e cufromma a sa régula de
s’acordu tra azetivu e númene. S’ispiegassione bi est e
fàtzile puru e no depet fagher peruna meraviza e a donzi
modu no est “violazione” de sa régula, ca no est un’àtera
101
régula chi tenent in cue, andhe chi in cussa creze de sardu
puru funtzionat sa matessi régula de s’acordu azetivu/
númene chi bi est in s’àteru sardu.
In totu su sardu no b’at una sola régula de grammàtica
chi siat diferente de unu logu a s’àteru, de sardu a sardu.
Medas cufundhent, a su contràriu, peràulas che a ‘logudoresu’, ‘nuoresu’, ‘campidanesu’ e gai (chi sunt, za lu
bidet donzunu!, deunudotu diferentes) impreadas pro
rapresentare diferéssias chi mai faghent diferéssia de
sinnificadu, no faghent mai diferéssia de limba e duncas
no autorizant mancu a unificare su chi no ndh’at bisonzu.
Ma b’at diferéssias etotu tra sardu e sardu e medas
puru!
Berus, e gai berus chi pro si ndhe abbizare no b’at
bisonzu de glotòlogos, de professores de universidade e
de “esperti” chi agatant gai tantas diferéssias de si parrer
autorizados a ponner làcanas chi sunt prus in sas peràulas
chi manizant issos chi no in sas cosas e in sa limba chi
manizat sa zente. Sunt diferéssias chi mai ant impedidu a
sos Sardos de si cumprèndhere apare e de manizare,
mudare, irvilupare e irrichire una limba rigorosamente
unitària, faedhada in totu sa Sardinna cun sas matéssi
régulas chentza ispetare sos ischidos de sa “unificazione”.
Sas diferéssias tra sardu e sardu de una leada a s’àtera
(e fintzas de una bidha a s’àtera) sunt piessignos fonéticos,
una diferente manera de fagher sos fonemas, ma chi
currispondhent cun pertzisione in sas matessi peràulas: pro
cussu puru no b’at dificurtade a si cumprèndhere. De logu
a logu si manizant fintzas peràulas deunudotu diferentes,
peràulas no sempre isconnotas in su logu ue si manizat
102
unu sinónimu, o fintzas peràulas diferentes ma bogadas
de una matessi raighina connota totue, fintzas peràulas chi
in àteros logos no connoschent in nudha: inoghe est solu
chistione de connòschere prus sardu de cussu de “bidha
mia”, e primedotu su sardu matessi de “bidha mia” chi
mancari chistionamus bene ma no amus mai istudiadu.
Ma de bidha mia a bidha tua no sunt duas limbas diferentes ne in totu e ne in pagu: est solu su naturale cambiamentu chi bi est tra pessones diferentes chi istant in
logos diferentes e faedhant fintzas pro bisonzos diferentes,
che in donzi àtera limba; no sunt duas limbas diferentes
fintzas e mescamente ca su chi faghet de donzi limba una
limba distinta no sunt tantu sas peràulas cantu su manizu
– fonética, morfologia, sintassi – chi si faghet de sas peràulas, chi est su matessi in totu su sardu.
In prus de custu b’at meda presumu e ideas a sa
mindhafuto: s’idea de su “veru sardu” no est ebbia in
conca de tzertos chi ndhe faedhant cun sa sola autoridade
de su presumu, ma est fintzas in conca de meda zente chi
pessat chi su “sardu veru” est cussu «delle zone interne», «della
montagna», «il più conservativo», «il più arcaico» coment’e chi
siemus chistionendhe de binu o de casu chi si est prus betzu
o de montes est fintzas prus bonu. Semus, a su contràriu,
chistionendhe de sa capatzidade chi tenimus sos Sardos,
totu sos Sardos e no sos ‘bonos’ ebbia, de manizare sa
limba pro li fagher nàrrere totugantu su chi amus de
nàrrere siat coment’e pessones, siat coment’e istudiosos,
siat coment’e amministradores, coment’e professionistas,
coment’e síngulos e coment’e pópulu, e peruna idea
istrama podet e ne depet limitare custa capatzidade e custu
103
bisonzu. Pro cussu totu su sardu depet èssere collidu e istudiadu
de totu sos Sardos, cun milli ringratziamentos a sa zente
chentza númene e sambenadu chi at imbentadu chentu e
una manera de nàrrere e chentu e una peràula diferente
pro nàrrere donzi piessignu de su pessamentu, ca cussu
faghet sa richesa de sa limba e de sas limbas.
Ma tandho it’est su chi tocat a unificare? De seguru
no est sa limba!
Berus est difatis chi sa Cummissione regionale cun
sa proposta de “Lingua sarda unificata” no at unificadu
nudha, ma at segadu, mutzinadu, fuliadu, chirriadu cufromma a un’idea de limba “standard” chi, fata in trecuatroto cun peràulas e fonemas a séberu, cun una ortografia «ad uso e consumo» de carchi cosa chi no est su bisonzu
de àere una limba sarda bella e bona de totu sos Sardos,
est azummai solu cosa de revudare.
Sa cosa de unificare, de fàghere in totu su sardu a sa matessi
manera, est s’iscritura, su comente iscríere e no sas peràulas de
iscríere, ponindhe in craru, riconnoschindhe e rispetendhe
su chi distinghet sa limba sarda e chentza fuliare mancu
mesa peràula. Una norma única de iscritura si podet
fàghere oe comente si podiat fàghere fintzas deris siat chi
unu faedhet a sa nucoresa, a sa logudoresa, a sa campidanesa, a sa baroniesa, a s’ozastrina, a sa maurredhina, a
sa brabaxina o àteru.
Su comente lòmpere a un’iscritura parívile de totu
su sardu – cosa chi intantu rispetet sa limba e permitat a
totu sos Sardos de iscríere e lèzere cun prus fatzilidade
totugantu su sardu e de lu cumprèndhere menzus e imparare totu a manera chi totu sa limba sarda siat patrimóniu
104
de totugantos – est chistione chi oe si podet cuncordare
cun fatzilidade manna. Si pesset a sos médios de informatzione, si pesset a deghinas de prémios de poesia, si pesset
a sas iscolas chi mancari no siant in podere de sos Sardos
bi triballant sos Sardos e meda prus de una cosa podent
fàghere: mai coment’e oe amus tentu sa possibbilidade
de nos faedhare e iscríere in sardu de unu càbudu a s’àteru
de totu sa Sardigna.
Pro lòmpere a una unificatzione de s’iscritura o ortografia de totu sa limba sarda tiat bastare unu manualedhu
de unas vinti o trinta pazinedhas ispainadu e dadu a totu
sos chi tenent de iscríere carchi cosa in sardu e chi s’irfortzent de… intrare in cuadernu chentza mendheas de
«custu mi piaghet, custu no mi piaghet» ma solu faghindhe contu de nos bènnere apare rispetendhe sa limba pro
su chi est e pro comente fàghede e ponindhe in contu su
chi est menzus o prus addatu e pertzisu pro totugantos.
Sa proposta de sa Cummissione regionale est una cosa
chi no faghet onore ne a unu glotòlogo e ne a neune chi
apet carchi pretesa de connòschere sa limba sarda e ancora prus pagu a neune chi si contet sardu: cufundhet limba cun iscritura, cufundhet sonos o fonemas diferentes chi
rapresentat cun su matessi grafema o lítera, cufundhet carchi digramma cun sas dópias e mescamente che bogat
sonos e fonemas chi istrobbant ca… ammitíndhelos tocat
a leare pro bonu totu su sardu! Pro cussa proposta istrama
no contat nudha chi a sa zente si li ponzant ancora àteras
trobeas e ne nudha contat chi bona parte de sos Sardos
benzant umiliados. Gai comente nudha contat chi sa richesa
e capatzidade de sa limba sarda torret deabberu a pagu cosa.
105
Sa chistione est chi sa Cummissione regionale partit
de s’idea de limba “standard”, chi a la narrer crara no
ischint mancu issos ite podet èssere: prova ndhe siat chi
su chi ant iscritu l’ant iscritu in italianu, préigant chi tocat
a iscríere in sardu ma in sardu no b’iscrient!
Proite los at ghiados cust’idea de su “standard”? Paret
chi tenzant s’oriolu de fagher essire totu sos Sardos azummai s’unu che a sa fotocópia de s’àteru in chistiones de
limba, abbaidendhe a su chi ndhe podent pessare sos de
fora prus chi no a su chi serbit a nois etotu! E no podent
baliare chi unu iscriat (si gai narat) pedra, s’àteru perda,
un’àteru ancora preda, coment’e chi sas diferéssias de limba
siant in cussu.
2. Su bisonzu de assoluta uniformidade si podet cumprèndhere solu pro un’amministratzione natzionale de sa
Sardigna, ca no si podet ammítere, pro tantos motivos,
chi custa iscriat una borta una creze de sardu e un’àtera
una creze diferente, puru sendhe su matessi limba sarda
e iscrita cun sa matessi ortografia: un’amministratzione
natzionale est bonu chi iscriat, totu su chi essit de manos
suas, in una sola creze de sardu. Ma a fàghere custu séberu
no cheret nàrrere a fàghere s’abbunzu de unu “standard”
chi neune ischit it’est: bastat a seberare una variedade
istórica de sardu, chi s’ischit perfetamente ite est e chi a
donzi modu depet collire totugantu s’àteru sardu chi serbit
pro tènnere totu sa richesa de sa limba sarda.
Pro totu s’àteru, istúdiu e impreu de calesisiat zenia
e logu, de sas iscolas a sas amministratziones comunales,
de sas crésias a sos médios de informatzione, totugantu
106
su sardu chentza límite perunu tocat chi siat limba ufitziale
e impreadu, faedhadu, iscritu, connotu e istudiadu, cun
su matessi importu e dinnidade pro sarbare e dare valore
e fortza a totu sa capatzidade de sos Sardos de èssere sardos
e de manizare fintzas sa limba coment’e pópulu unidu e
tzivile. In sa limba sarda ufitziale nos depimus pòdere
agatare e riconnòschere totugantos chentza fàghere su
machine de bider in una parte de sos Sardos un’aversàriu
in cantu sardu, solu ca su sardu sou no est sa fotocópia de
su meu! Chie atzetat sa “filosofia” de sa proposta de “lingua
sarda unificata” chi at fatu sa Cummissione no est chirchendhe peruna unificatzione, ma s’est lendhe sa responsabbilidade grave de pònnere sos Sardos a brigare e fintzas
chentza motivu.
107
GONÀRIU FRANCISCU SEDDA
Sa limba nostra
1. Limba de sos sardos, ortografia unificada, limba sarda mèdia (pro
iscrìbere) e limba ufficiale sunt momentos diversos de unu
processu de créschida chi non solu sarvet, ma ponzat sa
limba sarda in condizione de nàrrere totu su chi si podet
nàrrere in calesisia àttera limba manna de su mundu.
a) Sa limba de sos sardos est sa chi s’est chistionau (su prus)
e iscrittu (meda prus pacu) finzas a como; e sa diversidade chi tenet non est solu un’istrobbu, ma finzas
una sienda. Si sas arradichinas de sa limba sarda sunt
innoche (comente nant totus) a nemos deppet vènnere a conca de incominzare pudande sas arradichinas imbeces de ispettare su tempus de pudare
s’arbule crèschia pro l’azudare a crèschere galu.
b) S’ortografia non càmbiat sa limba, ma solu su modu
de la presentare cando s’iscribet. Non bi sunt resones
fortes pro nàrrere nono a un’ortografia unificada: est
unu passu de fàchere derettu. In camminu s’hat a acconzare su càrrigu. Ego ettotu, chi soe pacu cumbintu de
certos sèperos ortogràficos (nd’appo a chistionare prus
ainnantis), dio iscrìbere secunde sas régulas novas.
c) Sa limba sarda mèdia hat a èssere sa cuncruida de unu
processu; e duncas est una cosa diversa dae sa proposta de una limba zai apparizzada. Pro cantu totus
disizemus tempos curzos, non si podet incertare nen
108
cando de precisu su processu est a s’accabbu nen
comente de precisu hat a èssere sa limba.
Trattàndesi de limba mèdia, non totu de onzi variante nd’hat
a fàchere parte, ma onzi variante nde deppet fàchere parte. Duncas
bisonzat a pònnere critèrios de intrada chi diant valore cantu
prus a sa sienda de sas variantes de sos chirros e de sas viddas, imbeces de critèrios chi dassant in foras sa parte manna.
Su fattu chi custu processu deppat èssere guidau e
regulau, non cheret nàrrere chi siat óbbricu de definire
su léssicu innantis de s’ora: hat a èssere s’impreu semper
prus largu e fittianu chi hat a decìdere s’assentu ùrtimu
de sa limba sarda mèdia.
d) Su de tènnere una limba ufficiale est in custu momentu
prus unu bisonzu polìticu chi non limbìsticu. Pro
zumpare sas difficurtades de sa limba sarda, pro la
fàchere vìvere e crèschere, tenet pacu importu su
sèperu de una limba ufficiale unificada. Est comente unu
cappeddu in su vestire: podet dèchere a chie est chintu, ma non chinghet a chie est nudu.
2. Limba sarda unificada est unu modu de nàrrere pacu craru,
chi hat fattu nàschere discuncòrdia manna. A vortas paret
chi si deppat intèndere comente limba mèdia o de cuffrontu;
a vortas comente limba zai apparizzada, de impittare
derettu pro totu.
In donzi modu non est una crìtica forte su de cussiderare s’unificazione de sa limba sarda comente partu
artificiale a cuffrontu de sa limba “naturale” de sos sardos.
Diffattis totu sas limbas mannas de su mundu sunt “naturales”, ma sunt finzas artificiales.
109
Su chi non andat bene est propriu s’idea de “unificazione”; o menzus, su de cuffùndere unificazione cum “processu guidau pro arcansare una limba de cuffrontu o
mèdia”. Naschint dispùtas ca non si cumprendet mai de su totu
nen ite cheret nàrrere “unificazione” nen chie tenet
abberu dirittu de “unificare” sa limba.
B’est s’arriscu chi sa presse fazzat naschire sos gattizzones mortos.
3. Torramus a sa chistione de s’ortografia. Cando appo cominzau a vortare sos contos de G. Boccaccio (Decameron Ischerta de istorieddas vortadas dae G.F. Sedda, Nùgoro 1995)
abio decìdiu dae meda de seperare un’ortografia secunde
sa tradissione chi hat picau su passu dae sos Condaghes e
dae sa Carta de Logu. Fui e soe galu cumbintu chi sas propostas chi hant chircau de currègere cussa tradissione, imbeces
de superare solu sas difficurtades indittadas, nd’appant
criau novas e non de pacu importu. Prus addainnantis
appo a arresonare de carcuna de custas difficurtades.
In su triballu meu cussu sèperu de ortografia m’hat
ispintu cara a unu barbaricinu mesulanu, dassande a un’ala
sas particularidades fonéticas de su chistiononzu gavoesu
e dande imbeces valore a su léssicu. In sa matessi manera
mi soe accurziau a unu istùdiu de totu su léssicu gavoesu
cumponende unu vocabulàriu istérriu in manera nova (G.
Mereu, G.F. Sedda, Ello tando? Vocabulàriu, Paràgulas e Frases,
Nùgoro 1998 e 2000; sunt essios zai duos volùmenes e
su de tres, a cuncruida, hat a essire in su 2002).
Duncas, de parte mia, zai dae tempus mi movo sighinde una de sas àndalas chi andant cara a sa limba mèdia. Ego impitto
110
e istùdio su gavoesu pro vocare a campu cantu tenet in comune
cum sos àtteros limbazos sardos e non cantu est diversu dae issos.
Ma vidimus carchi puntu de discussione.
a) Solas o a cropa? Chene intrare in mesu de sa chistione
fonética (b’est istéttiu e b’est ite de arresonare), cherzo
nàrrere chi finas si esseret veru su de non pòdere distìnghere sa pronùnsia de una paràgula iscritta o nono
cum lìtteras a cropa, custu non diat abbastare pro decìdere
cale ortografia impreare. Si ghettamus s’ocru a una
limba manna che sa francesa, nos abbizamus derettu
chi sas litteras a cropa bi sunt, ma si pronùnsiant che a una sola.
Badia a cue! Sos francesos sunt securos de comente
pronunsiare e impittant sas litteras a cropa e nois imbeces,
chi nessi carchi dùbbiu lu tenimus, nos cherimus isgannare
pro las pònnere o nono.
In prus b’est de cussiderare chi s’impittu de sas lìtteras
a cropa fachet calare su nùmeru de sas paràgulas omògrafas.
b) Cale zeta. In nessuna limba iscritta s’est póziu dare
semper su matessi indittu gràficu pro su matessi sonu.
Sucedet imbeces chi su matessi sonu venit dae lìtteras
diversas o chi sa matessi lìttera diat sonos diversos. Duncas
sa difficurtade non esistet solu pro sa z italiana o pro
sa z de s’ortografia tradizionale sarda. A vortas si
podet intervènnere cum régulas fonéticas, a vortas
nono. Cando est nono, b’est unu modu de si ch’essire
dae sa difficurtade (sémprice e bonu pro totu sas limbas): pro distìnghere sos sonos bisonzat a connòschere sas paràgulas.
Si esseret ebbia a iscrìbere putzu (e non puzzu),
sedatzu (e non sedazzu), petza (e non pezza), Aritzo (e non
Arizzo) e gai sighinde, diat b’èssere pacu de arresonare.
111
Ma si est a iscrìbere gràtzia (e non gràzia), sièntzia
(e non siènzia), natzione (e non nazione), prétziu (e non
préziu) e gai sighinde; oppuru si est a iscrìbere fàtzile
(e non fàcile), tzertu (e non certu), tzillone (e non cillone),
tzilleri (e non cilleri) e gai sighinde (cando diat bastare
carchi régula fonética prus económica e rispettosa de
s’étimu: a cominzu, in mesu o a accabbu de paràgula
sa c sighia dae e, i tenet su sonu de z surda; sa z sémprice sighia dae ia, ie, io, iu tenet su sonu de z surda);
e galu, si est a iscrìbere tzatzare (e non zatzare/zazzare), tzitzone (e non zitzone/zizzone), tziu (e non ziu) e gai
sighinde, tando nos ammus a istirire certu dae s’italianu, ma ammus finas a istroppiare medas paràgulas tantu
chi hant a pàrrere polaccas e non de sos chirros nostros (romanzas).
Su fattu est chi una distinzione diat servire solu
pro sa z a cominzu de paràgula o chi sighit l, n, r, s (lr-, -nz-, -rz-, -sz-); ma custa distinzione non est economica e in prus istròppiat medas paràgulas.
Epperoe, ubi maior minor cessat: su mannu vinchet su
minore. Cando s’hat a decìdere abberu de fàchere custu
passu, ego appo a sighire sas régulas de totus.
Cuncruinde cherzo ammentare chi finas in s’italianu
s’est chircau de distìnghere sa zeta surda ‘z’ dae sa sonora
‘z’ (comente si podet vìere in su vocabulàriu Zingarelli essiu
in su 1956; a esémpiu, zappa e zanzara), ma oze non
s’accattat prus arrastu de custa chistione.
c) Sa b e sa v. S’impreu de sa b e de sa v est difficurtosu
non solu in sardu, ma finas in s’ispannolu e in su
catalanu. Comente in àtteros casos, su matessi sonu
112
podet vènnere da iscritturas diversas: in su francesu
su sonu de sa s surda venit dae -ss-, dae ce-, ci- (-ce, -ci-) e dae -ti- (ma non semper); in s’ispannolu podet
sucèdere chi duas lìtteras diversas (o una lìttera e unu
digramma) si càmbient a pare in sa declinazione o coniugazione de sa matessi paràgula mantenende su matessi sonu
(a esémpiu: nariz/narices, delinquir/delinco, buscar/
busqué, vencer/venzo, nacer/nazco e gai sighinde).
Duncas non b’est resone forte pro iscrìbere in
sardu telebisione imbeces de televisione: in su catalanu,
in su portoghesu, in s’ispannolu, in su francesu, in
s’italianu e finas in s’ingresu s’impittat sa v cum
pronùnsias diversas, ma semper cum iscritturas chi
rispettant s’étimu.
B’est finas ite de arresonare a reguardu de s’impittu de sa b sémprice cando su sonu non est a iscóppiu e duas b a cropa cando est a iscóppiu (sarvu chi
sa b non sigat sa m); ma in arbu, isbuddare/irbuddare, est
fricativa sonora e imbeces in isbodiare/irbodiare, isballiare/irballiare, est sonora a iscóppiu!. S’impreu de bb- in mesu de duas vocales, si est de óbbricu, non est
económicu, ca in certos casos podet abbastare una
régula fonética (a esémpiu: <abile>, <ebile>, <obile>,
<ubile> e <abilidade>, <obilidade>, <ubilidade> sunt
partes de paràgulas in ube sa b sémprice si pronùnsiat
a iscóppiu: impermeàbile, móbile, impermeabilidade e gai
sighinde). Si diat avitare, in custa manera, appustis
de che àere módiu sas lìtteras a cropa dae ube podiant istare, de che las pònnere in ube non bi sunt in nessuna
limba: nen in su latinu, nen in su catalanu, nen in
113
s’ispannolu, nen in su portoghesu, nen in s’italianu
e nemmancu in s’ingresu.
d) Particìpios passaos (e agettivos). Si seperamus de iscrìbere
corcadu/corcada e sighidu/sighida andat bene; ma non
diat andare male a iscrìbere finas corcau/corcada e
sighiu/sighia.
Sa segunda possibilidade mi permittet de torrare a sa chistione de sa limba mèdia comente cuncruida de unu processu in ube cada variante picat e dat in
cuffrontu a sas àtteras.
Su casu de sos particìpios in -au/-iu podet andare bene comente esémpiu.
Diffattis:
– sunt sos prus diffusos siat in istérrida de chirros siat
pro nùmeru de pessones chi l’impittant (e duncas sunt
prus económicos ca sos chi deppent cambiare sunt
prus pacos);
– sunt prus económicos issos ettotu, ca tenent una
lìttera in mancu;
– non sonant male: corcau, corcaos, corcada, corcadas,
sighiu, sighios, sighia, sighias.
4. De àtteru galu si diat pòdere arresonare; ma chie hat
tentu sa passènsia de mi sighire finas annoche pesso chi
appat zai accapissau proite ego iscribo comente iscribo.
In donzi modu, cuncruinde custu arresonu, cherzo
sinzalare carchi puntu.
a) In totu sas limbas chi intrant in su chistionu nostru
sas paràgulas venint iscrittas (o iscrittas de novu) in
manera cantu prus si podet accurzu a s’étimu issoro o a
114
s’ortografia de s’impréstiu; sarvu cando sa paràgula s’est
currùmpia meda e non si podet arranzare chene la
distruire.
b) In totu cussas limbas s’ortografia non est arrennèssia
mai a che ‘ingurtire’ sa fonética (a che la fàchere
isparire). Non b’est artifìziu gràficu chi nos pozzat
liberare dae sa fonética; anzis, onzi artifìziu gràficu
venit semper accumpanzau dae una régula fonética
nova. Duncas: est menzus una régula fonética nova pro
un’iscrittura connota chi non un’artifìziu gràficu novu (o pacu
connotu) cum d’una régula fonética nova.
c) Bi podent èssere lìtteras ortogràficas chi non si leghent
semper o chi non si leghent mai; o chi sinzalant de
dare unu sonu diversu a un’àttera lìttera o a una cropa
de lìtteras. A esémpiu, mi paret menzus a iscrìbere
hant (o ant), siant, andant, dromint/dormint, cantant e gai
sighinde, siat pro su campidanesu siat pro su logudoresu-barbaricinu: pro como in d’unu si leghet sa t
de accabbu, in s’àtteru nono; e pro un’incràs s’hat a
vìere chie hat a picare e chie a dare (torrande a s’arresonu de sa limba mèdia). In donzi modu bi sunt lìtteras
ortogràficas chi non si leghent in su catalanu, in
s’ispannolu, in s’italianu e mescamente in su francesu.
d) Si dischit chi in sardu una matessi paràgula si nat in
manera diversa cando est isolada (comente lemma
in sa voche de unu vocabulàriu o a incominzu de
frase) o secunde comente est incadenada in su chistionu: custa variedade non podet èssere travesada in s’ortografia.
Chie dischit su sardu non deppet imparare una
fonética nova, ma picare s’abitùdine de ligare s’orto115
grafia cum sa fonética. Sa paràgula vinu si deppet
iscrìbere cufformas s’etimologia (gai est in s’ispannolu, in su catalanu, in su portoghesu, in su francesu
e in s’italianu) chi est su latinu vinu; ma si leghet
[binu], cum sa b de bassu, cando est isolada (comente
lemma in sa voche de su vocabulàriu o a incominzu
de frase) oppuru in certas incadenaduras de su chistionu: fàchere a vinu [fàchere a (b)binu], abba cum vinu
[abba cum binu], abba e vinu [abba e (b)binu], non hant
vinu [no am binu]. Imbeces si leghet [binu], cum
d’una b fricativa sonora chi non b’est in s’italianu,
cando in su chistionu sighit una vocale de accabbu
de paràgula: su vinu [su binu], pacu vinu [pacu binu];
o cando sighit una s chi diventat sonora o si càmbiat
in r: sos vinos [soz binos, sor binos].
e) Credo chi cum su tempus si pozzat arrimare su betacismu ortogràficu, chi est fizu de s’idea chi si deppat iscrìbere totu su chi si nat. In sas limbas chi intrant in su
chistionu nostru, non si leghet totu comente s’iscribet e non
s’iscribet totu comente si nat.
Diat èssere menzus a chistire, cantu prus si podet,
s’étimu o sas caratterìsticas ortogràficas de sos imprèstios, dassande a sa fonética su chi l’ispettat. Su latinu vinu
est istau chistiu cantu prus in s’italianu (vino), in su
francesu (vin), in s’ispannolu (vino), in su portoghesu
(vinho) e in su catalanu (vi), sende chi sa pronùnsia est
diversa cufformas a sa limba. S’est nau supra comente
iscrìbere e lèghere in sardu sa paràgula vinu. Innoche
b’est de azùnghere chi finzas s’impréstiu ispannolu
ventana [bentana] non si deppet iscribere ‘bentana’,
116
cufformas a sa pronùnsia ispannola e sarda, ma
chistinde sa grafìa originària chi issa puru est iscritta
cufformas a s’étimu (viento < lat. ventu): duncas, ventana
finas in sardu. E gai podet èssere pro sos imprèstios
dae parizzas limbas chi incominzant cum d’una v.
f) Appo zai nau in colada chi diat èssere menzus a
iscrìbere certu (< it. certo < lat. certu) imbeces de tzertu;
ma lu preferzo finas a zertu, chi si diat pòdere impittare; totastres paràgulas si deppent lèghere cum d’una
z aspra. Non solu in s’italianu (certo), ma finzas in
s’ispannolu (cierto), in su catalanu (cert), in su portoghesu (certo), in su francesu (certain) si mantenet
sa c etimológica, sende chi si pronùnsiat in manera diversa.
Un’arresonu de sa matessi casta si podet fàchere pro
sa g etimológica cando non est una consonante
velare: in logudoresu-barbaricinu dat /dz/ (comente
sa z de zero) e pro cussu si podet iscrìbere z (e duncas
gente/zente), mentres in s’italianu e in su campidanesu
dat /d²/ (e duncas gente/genti). Ma finzas in s’ispannolu (gente), in su catalanu (gent), in su portoghesu
(gente), in su francesu (gens) si mantenet semper sa g
etimológica, sende chi si pronùnsiat in manera diversa.
Proite non si podet fàchere in sardu? Duncas, gente
in logudoresu-barbaricinu e genti in campidanesu.
Sighinde custa àndala, medas paràgulas finint pro
essere iscrittas guales o belle guales in campidanesu e in
logudoresu-barbaricinu: duos limbazos chi diant pàrrere prus pacu istranzos de cantu parent cando si cherent
chistire particularidades ortogràficas vezzas o si nde
proponent àtteras novas. Diat èssere oze unu passu
117
addainnantis su de iscrìbere cantu prus possìbile in
d’unu modu e lèghere in duos modos diversos, imbeces de iscrìbere e lèghere in duos modos diversos; e un’incràs
(chi totus disizamus accurzu) diat èssere prus fàcile a
decìdere ite picare e ite dassare pro sa limba mèdia.
5. Paret a medas chi pro sarvare su sardu bisonzat a s’istirire cantu prus dae s’italianu. Diat abbastare imbeces, pro
si difèndere dae s’italianu, a pònnere làcanas in manera
zusta e non a dispettu. In prus, a su perìculu de s’italianu
s’est azuntu cussu novu chi venit dae sa globalizazione.
Su chi est necessàriu in totarduos casos est de non che
pèrdere su gubernu de sa créschida de sa limba secunde sa grammatica
sarda. Solu si non nos intendimus abberu meres de cussa
créschida podimus tìmere; e si semus meres non deppimus tìmere.
Pro nos difèndere dae s’italianu non bastat carchi artifìziu ortogràficu; ma galu peus est a pessare chi sas paràgulas prus sardas siant cussas prus currùmpias e duncas prus
indedda dae s’italianu. Belle semper sas paràgulas prus currùmpias sunt finzas impittadas in pacos locos e duncas sunt
istranzas finas pro sa parte manna de sos sardos. Mi paret un’àndala chi non picat cara a sa limba mèdia.
Casteddu, 15 de Capidanni de su 2001.
118
NENARDU SOLE
Una limba pro sos sardos
1. Limba e sotziedade
Comente bois totu ischides, sa limba sarda s’est perdende, proite in sa Sardinna de oe si faeddat pagu e in
pagos logos.
No apo tempus pro arrrejonare in manera cumprida
subra sos modos e sos meccanismos sotziales de custa
pérdida. S’issentzia de sa limba nos at imparadu chi sa
limba contat si contant sos chi la faeddant.
Ma sos sardos de oe contant pagu o nudda: curpa
nostra e de sos chi nos ant amministradu chena pensare a
sa limba; ma curpa subratotu de su pagu contu chi si faghet
in su mundu de oe de s’economia, de sa curtura, de sos
modos de viver e de pensare de sos sardos.
E tando cherzo narrer pagas cosas subra custu problema.
Sa prima est chi pro salvare sa limba toccat a salvare
totu sos coditzes chi a sa limba faghent corona e li dant
sustantzia e frigura, est a narrer sos modos e sas tennicas
de pensare, de faeddare e de comunicare. Za l’ischides
chi si comunicat in paritzos modos e maneras: cun sas
paraulas e cun sas atzione, cun sos cumportamentos e cun
sos sinnos de conca e de chizos, cun sas ogradas e cun
s’intonatzione, cun sas ténnicas de fagher sos àidos e sos
mureddos de tancas e cunzados. Non b’at òmine in sa terra
chi faeddet solu cun sas paraulas – mentres chi b’at zente
119
chi faeddat e si faghet cumprender chena paraulas – ma
totu faeddant cun sas paraulas e cun s’ispatziu, cun sas
mòvidas e su movimentu, cun su modu de caminare, cun
sos tzinnos e sas ogradas. E totu custos coditzes dipendent
dae sos modos de viver e de traballare, dae sos sentidos,
dae s’amore e dae s’odiu: est a narrer dae sa vida.
In antis benint sas tramas de sa vida sotziale, sos
modos e sos logos seberados dae sa zente pro sa comunicassione sotziale, e a pustis benint sas paraulas, sos fonemas e sos morfemas e sa madrighe chi faghet fermentare
e produire in tramas reguladas e fortes s’incontru e su
collegamentu de una paraula cun s’àtera: e custa est sa
gramatica. Ma sigomente su faeddu est unu modu de azire
in su mundu pro lu cambiare e lu fagher cumprensìbile,
tando podimus concruire chi sa leze zenerale de su faeddu
naschit dae s’atzione e si tramudat issa matessi in atzione.
Non balet affrontare su problema de sa limba in manera
solu limbìstica, ma in manera chi siat a su matessi tempus
limbìstica, sotziale e pulitica.
Dae s’atzione chi apat un’iscopu pretzisu e dae sas
paraulas bene sestadas e bene incaminadas naschint sos
sinnificados, est a narrer su sensu chi ischimus dare a sas
cosas de su mundu.
Tando podimus puru narrer chi su sensu de sas paraulas no est totu in sas paraulas, ma est in sas paraulas e in
custos àteros coditzes o limbas de atzione, de sentidos e
de mazinassione chi a sas paraulas faghent corona. Est
su sensu de su mundu chi, isprighèndesi in sa personalidade de onzunu de nois, si sèberat e s’esprimit in tantos
sinnificados.
120
Paraula e atzione sunt duncas ligadas e trobeìdas a
filu doppiu.
Si est beru custu, est beru chi sa limba si perdet ca si
perdent sas atziones e sos modos de comunicare de sos
sardos. Tando pro salvare sa limba toccat a salvare sos
modos de viver e de produire de sos sardos: de produire
in sensu economicu e in sensu limbìsticu. Si mancant sos
ispatzios sotziales de sa comunicassione, chi sunt puru sos
logos de traballu, de istudiu e de incontru, sa limba in pagu
tempus si perdet: ca non balet a ischire faeddare su sardu
si non b’at modu de lu faeddare.
A su matessi modu non s’ant a poder salvare sos modos
de viver e de produire de sos sardos si non si salvat sa limba.
2. Sa limba unificada
Pro salvare una limba bi cheret una leze bene fatta.
Non b’at limba chi si salvet si non b’at leze, ma non b’at
leze chi potat salvare una limba, si sa limba con cambiat
cun su cambiare de sa sotziedade.
Como amus in Sardinna una leze pro sa limba e sa
curtura sarda, e amus puru una leze natzionale chi cheret
sa matessi cosa. Amus gherradu meda, in Sardinna e in
Italia, pro aer custas duas lezes. Como devimus gherrare
pro cambiare sas paraulas de sas lezes in fattos de onzi die.
Ma sigomente paraulas e fattos sunt frades carrales e
ubbidint a su matessi modellu e madrighe, pro chi si salvet
e si trattet in donzi logu sa limba sarda, in su faeddu e in
s’iscrittura, non solu devent cambiare sos modos de vida de
sos sardos, ma devet cambiare pro prima sa limba matessi.
«E ite? – m’azis a narrer – propiu como chi sa limba
121
la devimus rinfortzare e fagher bella, propiu como mi la
cheres cambiare? Non diat esser mezus a li ponner carchi
tàppulu e cosinzu e a la torrare a noa chena perìgulu de
l’isfrigurare de su totu?». Beru. Ma non si trattat de tappulare sa limba lassèndela coment’est, ca tàppula inoghe
e tàppula in cuddae, non faghimus una limba noa, ma
nde torramus a nou tantas limbas cantos sunt sos tàppulos,
est a narrer sos dialettos de Sardinna, e onzunu de colore
diversu, comente sa beste de Arlecchinu.
S’issentzia de sa limba e de onzi limbazu cheret chi
pro fagher crescher sa limba toccat a la torrare a noa. Ite
cheret narrer a fagher noa una limba? Cheret narrer a
fagher de tantas limbas tappuladas una limba unica, chi
la potant faeddare totu e cumprender totu, e chi siat a su
matessi tempus raighinada in sa tradissione e in s’istoria
sua, ma puru innovativa e moderna, capatze de andare
fattu a sas arveghes e de currer sos campos de s’economia
e de s’issentzia, e de intrare comente padrona e non teraca
in totu sos logos inue si comunicat e si detzidint sos fattos
de sa pulitica, de sa sotziedade e de sa curtura.
Custa limba noa faeddada dae totu e atzettada in sos
tribunales, in s’iscola e in totu sos logos inue si detzidit sa
sorte de sos sardos si narat istandard: una limba diversa dae
onzuna de sas variantes trattadas onzi die in sas tzittades
e biddas, ma chi nde cunservat su sensu profundu e su
carattere, e subratotu s’istruttura gramaticale. In pagas
paraulas: una limba noa chi creschet subra sa betza comente una domo prus manna e moderna subra sa domo
betza, cunservèndene pilastros e muros, ma non sas
ventanas e sas traes fràzigas.
122
Si cherimus esser prus pretzisos, s’ istandard est sa
limba prus codificada e regulada in onzi forma gramaticale: una limba-modellu a sa cale totu devimus mirare.
Puru cando s’istandard est fattu, paga zente s’accurtziat o
sighit de su totu su modellu in su faeddu de onzi die.
In custu mamentu devimus avviare unu traballu chi
est a su matessi tempus issentificu, pedagozicu e praticu:
unu laboratoriu chi, a partire dae sas iscolas e segundu
unu prozettu resessat a unificare sos usos e regulas divessas
de sa limba sarda de oe non tantu in forma finida, ma de
elaborassione cuntinua, chi at a poder durare tempus
meda.
3. S’istandard comente prozettu de identidade noa
Pro fagher s’istandard bi sunt modos divessos, ma totu
devent tenner contu chi sa limba noa devet crescher cun
una sotziedade noa e devet puru azuare a la fagher crescher.
Pro prima cosa si devet fagher attentzione a no isnaturare
la limba. Est cosa bona a nde leare contones e trastos dae
sa domo betza, ma a fagher su prozettu bi cheret un’inzenneri o architettu, chi connoscat a su matessi modu
s’architettura sarda e s’architettura moderna.
Sa limba unica e uffitziale podet esser fruttu de unu
traballu longu meda, e cando at a esser fatta no at a esser
sa matessi de su prozettu, ca su primu prozettu devet esser
presentadu a sa zente pro ischire inue est de accordu e
inue nono. Subra sa critica de su primu prozettu e de sos
cunsizos de sa zente (sos chi faeddant sa limba e sos chi
l’ant istudiada) si nde devet fagher un’àteru, e a pustis
un’àteru prozettu semper prus bellu e simizante dae un’ala
123
a s’ ispiritu e a sa natura sua antiga, dae s’àtera a sas limbas
modernas, prus funtzionale e adatta a sos modos de
comunicare de oe.
E in antis o umpare cun su primu prozettu e cun sos
chi sighint su primu bi devet esser unu istudiu profundu
de sas variantes (dialettos) in su tempus presente e in s’
istoria, de sas òberas de valore iscrittas dae sos mannos
nostros, de su chi l’istresiat o accurtziat a sas limbas
anzenas, e de sos modos zustos de la fagher prus adatta a
sa comunicassione de oe, chi no est cussa de deris.
E non devimus nemmancu aer timoria de fagher
carchi isballiu o errore, ca proite una limba in progress,
comente narant como, si podet adderettare puru si est
nàschida torta. Bastat chi lu cherfant non solu sos mastros
de sa limba, ma sos chi la faeddant e la diant cherrer
faeddare, ca fattu a sa limba si salvat puru su siddadu
mannu de tota sa curtura e s’istoria nostra de sardos.
Si morit una limba, morit una parte de sa zivilidade
in su mundu.
Ma pro la torrare a vida non bastat a la fagher noa:
toccat a li dare ancas bonas pro caminare e trattos galanos
e fortes pro si fagher rispettare in onzi ambiente e occasione, a cumintzare da s’iscola e dae sos logos uffitziales
(tribunales, bancas, uffitzios).
Su mediu prus importante pro chi crescat bene est
s’iscola.
Su sardu devet diventare materia de òbrigu in s’iscola. Ma non totu nde cunvintos, e calicunu non diat cherrer
obrigare sos pitzinnos e sos istudiantes a istudiare su sardu
a iscola. E narant puru chi non balet a istudiare una limba
124
chi si trattat solu in domo o solu in Sardinna, e chi est
mezus meda a faeddare s’ingresu. Sos chi la pensan gasìe
sunt sos primos a reazire male e a faeddare de libertade
offesa si imponimus su sardu in s’iscola; ma non la pensant
a sa matessi manera cando si trattat de istudiare – e custu
puru est un òbrigu – s’italianu o s’ingresu o sas àteras
materias de istudiu.
Su prezudissiu los ispinghet a pensare chi: a) non b’at
bisonzu de istudiare su sardu, ca si sa zente cheret lu podet
faeddare liberamente – e custu no est beru; b) chi s’istudiu
de su sardu podet fagher impedimentu a s’istudiu de
s’ingresu, de su frantzesu o de àtera limba.
Rispondo chi sas tre cosas si podent fagher umpare.
Si podet istudiare su sardu, s’italianu e puru s’ingresu, e
deo creo e cussizo de fagher fagher a sos fizos sas tres cosas,
ca non b’at cuntrastu ne impedimentu perunu. Antzis,
s’italianu creschet bene si s’innestat in sa limba sarda. Su
matessi naro de s’ingresu e meda prus de s’ispannolu. E
naro puru chi tantos chi in Sardinna faeddant un’italianu
chi paret pulidu ma est istìtigu e burocraticu, comente una
limba de inappartentzia, lu faeddant gasìe ca proite
s’italianu non s’est innestadu bene, ma solu appitzigadu
a sa limba de sos babbos issoro, e non s’est pòtidu innestare ca sa limba sarda l’aìant cantzellada dae sa cussentzia
e ismentigada de su totu comente cosa fea e birgonzosa.
Duncas custu balet non solu pro sos chi galu la
faeddant, ma puru pro sos chi non la faeddant prus, bastat
chi apant amore e no odiu pro sa limba iscantzellada. Sa
limba no est pianta solitaria, e creschet bene si creschet
subra sas madrighes e modellos curturales, est a narrer
125
subra sas metaforas profundas chi dant orientamentu a sas
oberas e atziones nostras de onzi die. Custas madrighes
non morint luego, ma a pustis chi est morta sa limba
cuntinuant a dare fortza a sa limba, a sa curtura e a sa
personalidade nostra.
Ca sos temas profundos de s’identidade naschint e
s’isviluppant dae sas tramas de vida e de comunicassione:
est a narrer chi s’identidade est su chi restat de s’incontru
vitale inter s’òmine e sos medios limbisticos e s’habitat
simbolicu (totu sos coditzes de limba e de cultura, cumpresa cussa materiale, chi faghent su limbazu) chi l’inghiriant e li dant respiru.
Duncas sos sinnificados sunt fruttu de su limbazu e
alimentu de s’identidade e naschint dae custa relassione,
fatta de tantos livellos e tramas de paraulas e de atziones
inter s’òmine e s’ambiente Est isse chi dat lughe a sa
paraula chi l’illuminat.
Pro concruire, est mezus non ponner a contrastu sardu
e italianu, o sardu e limba istanza, ma pensare a un’ispetzia de triàngulu chi cumprendat su sardu, s’italianu e una
limba istranza importante. Chi siat s’ingresu, su frantzesu,
su tedescu o s’arabu no importat: sa cosa importante est
chi bi siat.
Su laboratoriu propiu de sa limba est s’iscola. Est issa
su logu inue si faghet die pro die s’elaborassione lenta de
sa limba. Pro cust’impreu s’iscola devet esser semper bene
collegada cun sa familia e cun sos logos prus importantes
de sa comunicassione sotziale. Sos mastros e professores
devent fagher cumprender a sos alunnos chi cun s’elaborassione limbistica (e cun s’istoria, sa zeografia, s’ecolozia,
126
sas tradissiones, sa litteratura e s’autonomia sarda) si faghet
a su matessi tempus s’ elaborassione de un’identidade noa.
Ma s’iscola a sa sola non diat bastare. Est netzessariu
chi intrent in zogu sos zornales e sa televisione. Sa limba
sarda devet intrare in televisione (e non solu in cussas locales) e in sos zornales; e non solu in carchi cuzolu o in castigu,
ma in totu sos programas, in sos comunicados, in sos dibattitos e arrejonos e in totu sos argumentos. Si podet narrer
chi sa limba italiana istandard de oe l’at fatta sa televisione.
Una manu la podent dare puru sos iscrittores de oe.
Si sos iscrittores sardos iscrient imitende sos modos
antigos, faghent solu imitassione e non faghent crescher
sa limba nen sa litteratura. Sos iscrittores bonos, chi
superant sas zagas de su tempus pro s’iscrier in sos libros
de sa memoria, sunt solu cussos chi onzi borta chi iscrient
inventant sa limba in sa forma e in sa sustantzia, ma chena
mai s’allontanare dae sa madrighe sua profunda.
Duos sunt sos perìgulos chi incontrant sos iscrittores
sardos de oe: bi sunt sos chi s’ attaccant a sa tradissione
comente pitzinnos a sa gunnedda de sa mama, est a narrer
chena resessire a b’intrare dae padronos e a la dominare,
e cussos chi trattant paraulas sardas privas de movimentu
e de vida, ca sutta cussas paraulas non s’intendet sa boghe
vera e autèntica de sa curtura e de sa limba sarda, ma
boghes e sonos istranzos. Custos los assimizo a sos istudiantes chi, pro si fagher bellos, si ponent su custumen
sardu, ma chena grascia peruna e a s’italiana o a sa
frantzesa. A su matessi modu carchi iscrittore sardu est
sardu solu in sa vernitze da sas paraulas, chi parent sardas,
ma sunt italianas in sa sintassi e in sos modos de pensare.
127
Si unu pòpulu o natzione no at s’ istandard, est a narrer
una limba uffitziale unica, custu pòpulu no esistit.
E no esistit nemmancu sa limba.
Est puru pro cussu chi sa limba sarda de oe s’est perdende, e s’at a perder de prus, si onzunu sighit a faeddare solu sa limba de sa bidda sua e refudat sa limba de totu.
A custu propòsitu devimus ammentare – e non mi
dispraghet de mi ripiter – chi sa limba unitaria a sa cale
amus postu manu non negat nen cantzellat sas limbas o
dialettos chi amus imparadu dae minores, chi faeddamus
e chi podimus cuntinuare a faeddare, ma las rendet prus
fortes e sìmizantes, finas a nde fagher de tantas una sola.
Est su chi est capitadu in onzi natzione de su mundu. Est
su chi est capitadu in Italia, inue finas a deris – est a narrer
cando non bi fit sa televisione – onzunu faeddaiat sa limba
de sos logos suos, ma in s’iscola imparaiat a iscrier e
faeddare una limba unitaria: s’italianu. A forza de l’iscrier
e de la faeddare in sos logos prùbicos, in s’iscola e in sos
uffitzios, in sa polìtiga, in sos zornales e in sa televisione,
sos italianos ant unificadu de su totu sa limba noa chi
naramus italiana, e dae limba iscolastica chi fit nd’ant fattu
una limba de vida e de traballu. E como si faeddat
s’italianu e si faeddant puru sas variedades chi naramus
dialettos.
Su matessi devimus fagher nois, ca si arrivimus a aer
una limba noa, amus puru a diventare sa natzione noa
chi cheriant Lussu e Gramsci e sos àteros mannos de
s’istoria nostra. A custu propòsitu devo ammentare chi su
fagher s’istandard non cheret narrer chi non podimus ne
devimus prus faeddare sa limba de sa bidda nostra, ca
128
s’istandard riguardat – como e pro meda tempus ancora –
s’iscrittura e non su faeddu.
Si sa limba unificada creschet, ant a crescher puru sos
dialettos in sensu unitariu.
Ma cust’impresa nòbile e zenerosa non tantu pro nois
cantu pro sos fizos nostros no est cosa de una die. Como
amus fattu una proposta de unificassione, ma s’ unificassione bera at a benner cun su tempus e cun su traballu
de totu, de sos istudiosos de sa limba e de sos traballadores, de sos iscolanos e de sos ténnicos e professores; ca
si non ponimus manu a cust’impresa totu umpare, cun
fantasia e cun amore pro sa zente nostra, chena nos
seberare dae su mundu, ma antzis unende sos isfortzos
nostros cun cussos de totu sas natziones chi ant pérdidu o
sunt perdende sa limba issoro (e sunt baranta milliones
sos tzittadinos de s’Europa chi non podent faeddare sa
limba issoro, ma sunt obrigados a faeddare una limba uffitziale imposta dae sos istados e guvernos), si non faghimus
custu amus a torrare òmines chena pesu ne sustantzia, chi
pensant a su tempus benidore solu in sos bisos e fantasias,
ca si sunt rassinnados a non cambiare su mundu.
Ca su mundu si cambiat cun paraula pretzisa e atzione mirada. Ma chie non cheret cambiare su mundu, non
diat poder nemmancu cambiare limba e limbazu ne sos
sentidos e sinnificados de sa vida sua inchieta. E at a torrare
che foza trazada dae su bentu, chi s’illudet e galu sonniat
de bolare.
129
ZIROMINE ZAZZU et AL.
Indicassiones subra s’ortografia de sa limba sarda unificada
Totu l’ischimus chi una limba, pro la connoscher bene,
non bastat de l’haer istudiada a mannu, ma, chie la tratta,
la devet haer imparada dai su giogulu, dai s’alenu de sa
mama.
Ogni limbazu cumpridu, cal’est su sardu logudoresu
e campidanesu, naschidu e fatu mannu cun sos tempos,
hat un’anima chu bisonzat de rispetare, de connoscher,
de tastare, e sos sabores e sos gustos de sa terra ue est
naschidu, de sa terra chi rapresentat.
Si nois nde ‘ochimus s’anima, nde distruimus, cun issa, finas sos sabores. Ne, custu limbazu, lu podimus miminare in su coro o in sos orizos finas a lu reduire a un’istratzu, a bator soddos, fatendeli perder sas “sonorizatziones”,
laite semus custrintos, dai sa legge, a imponner luego unu
modo de iscritura, pretzisa pro totu, chi nde permitat
un’insinzamentu fatzilidadu a sos iscolanos nostros.
Duncas, in custu tribagliu delicadu de imposidura
ortografica, sa prima cosa de rispetare est s’integridade de
cantu sa limba cuntenit e abbratzat dai sempre, e gai
arribamus cantu hamus connoschidu in boghe. Sa musicalidade de su frasariu sardu, non devet esser cumprimida
o destruida dai regulas de impidimentu subra s’utilizu o
su giogu de sa prepositzione ‘de’ o de sa ‘d’ eufonica... o
de atera malasorte chi nos benit a conca.
130
Nois devimus chircar de l’immannare, sa limba, lassendeli e aggiuistendela in totu su chi possedit e l’irrichit
– elementos carateristicos e de distintzione suos particulares – e mai miminendela o mutilendela in peruna parte.
In s’utilizu poi, cussu chi no andat bene a su campidanesu
no est nadu chi non balfat pro su logudoresu: bastat solu
de allargare sas regulas e gai non s’ispucit nudda.
A esempiu: sa ‘t’ de sa 3^ persona plurale de sos
verbos, lassemusla ballerina, est a narrer chi podet esser
indicada cando servit (a Barbagia e Campidanu) e no (a
su Logudoro). E pro ispiegare mezus cun peraulas de atere:
«Si lascia libertà di scriverla...» de l’indicare solu cando est
netzessaria…
In cantu a sos verbos, non podet iscumparrer su
tempus de su passadu remotu (Deo hapesi, eo fui, eo mandighesi, eo murghesi, ecc. G. Spano): est su tempus chi
nos permitit de contare fatos e istorias de ateros temporios.
Difitzile, cumplicadu, emmo, ma tipicu e pienu de incantu.
Est cussu chi faghiat – e faghet parare ancora – sas orijas
a sos piseddos chi aiscultaian a buca aberta...
Si est naschidu e s’agatat gai comente e in tantas ateras
limbas, e proite propiu nois, chi l’hamus eredadu, non lu
lassamus biu, antzis, a su contrariu, lu cherimus destruer
de su totu? Lu devimus propiu furriare a sa ‘ereta? E pro
cale motivu?
Una limba naschet, creschet e s’allargat in su pobulu
de su cale nde ‘estit sos pannos e nde leat sos sabores, e
no in sas iscrianias de sas universidades ue, chie l’hat
tratada, nd’hat fatu sempre e solu profetu. S’amore pro
sa limba nostra est vividu e vivet ancora tra chie l’hat
131
sempre impitada e difesa in totu sos campos. Sun poetes
e iscritores bonos e malos… chi han sempre tribagliadu a
sa muda, chena ‘alanzare unu soddu, antzis ponzendebei
finas dai busciaca, umpare a sas fadigas, a su tempus e a
sas dificultades de caminu-fatende.
Oe niunu dei custos est bistadu giamadu, no a detzider, ma mancu a narrer su chi nde pessat de una limba –
o de sas variantes – unificada in s’ortografia. Custos omines
de inventiva, pagu cunsiderados e “male pagados” dai sa
Regione, si ‘iden negadu non solu su diritu de pubblicare
sos tribaglios issoro, ma finas cussu de poder fagher parte
de unu cumitadu riservadu sempre a sos matessi: cussos
chi, coberende postos catedraticos, non si dignan mai de
chircare, tra sos poetes matessi, pàrreres o isgiarimentos
subra sa limba nostra. Issos lean e detzidin e faghen e
disfaghen a contu issoro e poi, sa cosa, coment’andat andat.
Sas persones, duncas, in sos cumitados de tribagliu
chi tartan sos varios limbazos de s’isula, non deven esser
sempre sas matessi, ma andan cambiadas de continu. Non
si che devet ponner addaisegus chie hat iscritu in sardu,
chie hat faeddadu dai sa naschida sa limba sua, e chie l’hat
tratada, in istorias, cultura, e cantigos, dai Radios locales
(comente e su sutiscritu, pro vintiduos annos sighidos)
sacrifichende busciaca e dies de riposu e acabidende, in
nastros, documentatziones dai “sa ‘oghe de sa zente”...
Ajò, tando. Cumponimusnos bene sas bideas e aberimus, comente e bonos frades, sa janna finas ai cussos chi
meritan cunsideratzione pro fatos e operas ancora isconnoschidas, lassende perder sas ciarras istudiadas e bene
nadas. Cun totu su rispetu devidu a sos “luminares e lumi132
narios” naro chi una detzisione subra s’unificatzione de
sa grafia e de sa limba sarda andat leada intendende finas
e in modu particulare cantu nde pessan sos iscritores sardos
e chie sa limba l’hat tratada dai sempre a “pane e casu”
fatendende s’alimentu printzipale de sa vida sua.
Ateros, chi unu tempus l’iscossizaian minispressiendela che butadina, apoi de b’haer bidu interessos e balanzos cun s’aprovassione de legges chi l’han leada torra in
cunsideru, sun bessidos a campu che paladinos de “grida”
ponzendesi a pedde ‘e nanti cales tutores de diritos e…
Naro chi sa limba nostra est distinta e libera e comente
e tale devet sighire a esistìre chena esser ligada a regulas
de ateras limbas sian issas s’italianu, s’ispagnolu o su latinu
dai sa cale, in parte, hat leadu. Cunsidero sa limba sarda
digna de haer, inoghe, ue hat bidu lughe, su tratamentu
chi meritat. Niunu bi devet giogare subra bessendesinde
impresse cun reguleddas ballerinas, chi non cumprin a
pienu cantu servit in sas iscolas: sa limba no andat truncada
in diversas partes pro nde fatzilitare s’insinzamentu, ma
devet esser semplificada arribendende però totu sos
valores chi tenet e chi nde mantenen bia s’anima…
Sa limba sarda unificada, segundu sa L.R. 26/97,
cumprendet sas faeddadas de su Logudoro, de sa Barbagia e
de su Campidanu.
S’ ALFABETU
A-B-C-D-E-F-G-H-I-J-L-M-N-O-P-R-S-T-TZ-U-V-Z
a-b-c-d-e-f-g-h-i-j-l-m-n-o-p-r-s-t-tz-u-v-z
1) B – sa b, cando servit s’addopiat. Es.: babbu, abberu,
abbistu.
2) C – sostituit sa q, sempre. Non s’addopiat mai.
133
S’impreat cun a, o, u, hi, he, e e i. Es.: casu, coa, cuba,
chibudda, chelu, centesimu, Ciciu, a comintzu e in
mesu de peraula.
3) D e DE (d, dd) – Es.: adulare, addoloridu. Sa prepositzione de s’iscriet cumlpeta o puru, a segundu de
sa peraula chi sighit, podet perder sa d o sa e chi però
nde ‘enit indicada sa mancantzia cun d unu segnu.
In unu, cun unu, in ogni, a ogni, eo, eris, sa d, chi
sonorizat, devet esser sempre indicada. Es.: In d unu
mamentu, cun d un’omine, in d ogni modu, a d ogni
peraula, deo (‘eo) deris (‘eris).
4) F (f) – non s’addopiat mai. Es.: Befe, bufare.
5) G – sa g s’impreat cun a, o, u, hi, he, e e i. Es.: galanu,
gosu, guvardu, ghindalu, gherra, geniu, girare, giogare,
giamare, giuncu, a cominzu o in mesu ‘e peraula.
6) J – sa j longa: solu in mesu de peraula. Es.: mudeju,
baddiju, chijina.
7) H – s’h: s’usat pretzisamente comente e in sa limba
italiana.
8) L – sa l podet esser sola (l) o dopia (ll), a segundu de
sa peraula. Es.: mendula, istalla.
9) M – sa m podet esser sola (m) o dopia (mm). Es.:
bama, drommidu.
10) N – sa n, chei sa emme, sa matessi regula: Es.: cane,
canna.
11) P – sa litera p non s’addopiat mai. Es.: tapu, apena.
12) Q – sa q iscumparit de su totu. Su postu sou lu leat
sa c. Es.: cuadru, cuadu.
134
13) R – sa litera r podet esser sola (r) o dopia (rr). Es.:
caru, carru.
14) S – sa s podet esser sola (s) o dopia (ss). Es.: basolu,
fessura.
15) T – sa t non s’addopiat mai. Es.: totu, tuturu.
16) V – sa litera v non s’adopiat mai. Es.: avenimentu,
avocadu.
17) TZ e Z – cando sa z est forte, adoperamus tz. Es.:
tzapu, tzou, tzegu, intzertu, metzanu, matzone. In
totu sos ateros casos utilizamos una z solu (sonora).
Es.: zente, zenìa, zea, orizonte, azardu, fizolu.
Sa fonetica – Si chie insinzat connoschet bene sa limba, sa
fonetica benit fatzilidada diretamente a boghe. Oe in die
no est possibile chi totu sos sardos pronuntzien sa matessi
peraula a su matessi modu: sa diferentzia finas tra bidda
e bidda esistit ancora, variat e si notat, ma s’ingarrigu de
s’apitimentu est compitu de su tempus benidore e de sa
grammatica, cun isgiarimentos e regulas pretzisas.
Hamus bidu già, in su giru ‘e pagos anno, tra cuncursos de poesia e pubblicatziones in sardu, cantos passos
mannos sa limba hat fatu. E pius mannos e lestros fin
istados si chie iscriet haiat apidu meritadamente una manu
de aggiudu pro poder istampare giustamente, che tantos
ateros bene assistìdos, sos tribaglios suos…
Pronomenes – Deo, dego, eo - tue - issu, isse, issa, vostè nois - bois - issos, issas.
De me, pro me (o pro mene), a mie, cun megus.
De te, pro te (o pro tene), a tie, cun tegus.
135
A isse, cun isse, de isse, pro isse (o de issu, issa, vostè),
in isse, dai se, perisse.
A nois, cun nois, de nois, pro nois.
A bois, cun bois, de ‘ois, pro bois.
A issos, cun issos, de issos, pro issos (o issas), in issos
dai se, dai perissos.
Nde e che (o nche). Es.: a nde cheres? No che nd’hat
pius. (Nche sonat male e sa n est mezus de non
l’impitade.
Pronomenes e aggetivos possessivos
Meu, tou (o tuo), sou (o suo), nostru, bostru, issoro o
de issos.
Mia, tua, sua, nostra, bostra, issoro o de issas.
Mios, tuos, suos, nostros, bostros, issoro o de issos.
Mias, tuas, suas, nostras, bostras, issoro o de issas.
Pronomenes e aggetivos dimustrativos
Custu, cussu, cuddu, custos, cussos, cuddos.
Custa, cussa, cudda, custas, cussas, cuddas.
Verbos
Ausiliarios: essere e haere (o aere).
Sos verbos regulares finin in -are, -ere e -ire.
Mantenen totu sos tempos cumpresu su passadu remotu,
utilizadu meda in sos contados.
Deven mantenner totu sas variantes chi esistin e chi ‘enin
utilizadas.
Esempiu de su verbu cantare:
gerundio presente: cantende o cantande;
gerundiu passadu: apende o aende cantadu.
Sos verbos in -ere, a fine ‘e frase, mantenen sa e finale.
136
Renden sa frase pius musicale. De solitu la perden cando
che resultan in mesu.
Sa t de sa 3^ pl. Podet esser indicada s’est netzessaria.
Su gerundiu passadu de su verbu timire – e non timer
– si intrat in regula, s’iscriet apende e no aende timidu, (lat.
habendo, it. avendo, sardo log. hapende).
Su presente de su verbu bàlere (valere) est: non bazo,
ma balzo, balo e balfo. Su participiu presente infatis est:
balende o balfende, e su participiu passadu: bàlidu e balfidu.
Tant’est chi, in logudoresu, non l’est balfidu a nudda, lu leggimus: non l’est bafidu a nudda (mandighendenos sa l).
Duncas, sos verbos sardos, massimu cussos irregulares, sun de passare totu in chiliru tentende de no nde
destruer sos sonos (sa fonetica) antigos.
Fino custas pagas paginas de relata subra a s’unificatzione de s’ortografia de sa limba sarda unificada, ue creo
de haer indicadu sas cosas de pius valore, ritennidas pius
netzessarias a un’insinzamentu “giaru e tundu”, gasì chi
sos iscolanos de tota s’isula la potan imparare comente
nois l’hamus retzida dai sos mannos nostros, cun su dovere
poi de la fagher eredare, chena l’istropiare, pius rica, pius
giara e pius bella…
ZIROMINE ZAZZU, CATERINA MURA e GAVINO STARA
137
138
APÉNDHITZE
Lítera imbiada a totus sos iscritores de sa lista chi sighit.
31 triulas 2001
A totus sos interessados,
in custos úrtimos annos meda est sutzédiu pro sa
limba sarda: sa L.R. 26/97 e sa L. 482/99 ant cambiau
s’iscenàriu e sas prospetivas. Sas cosas sunt ancora in
movimentu e b’at triballu meda de fàghere. Sa chistione
prus manna est de seguru cussa de una norma unificada
pro iscrier sa limba sarda (ortografia unificada). In custas
dies est essiu unu libbritedhu, imprentau dae sa Regione
Sarda cun su títulu “Limba Sarda Unificada”) chi presentat sa proposta de sa Commissione regionale, cumposta
dae deghe espertos, apustis de duos annos de triballu.
Sa Domo imprentadora nostra est dae medas annos
impitzada pro sa limba sarda e cherimus contribbuire a
su dibbàtitu chi s’est isvilupandhe apitzus de custa proposta.
S’idea nostra est cussa de fagher faedhare sos iscritores
in prosa chi ant pubblicau òperas originales (romanzos, contos,
e gai) o ant bortau in sardu òperas mannas de sa literadura
mundiale (sempere romanzos o contos). Custu poite nos
semus cumbintos chi su triballu issoro est de azudu e de
zudu de sos prus mannos pro sa limba nostra ma medas
139
bortas no benit cussiderau cun s’importàntzia chi dhi
méritada.
Su progetu cunsistit in sa pubblicatzione de unu libbru
(cun su formau de sa colletzione “paberiles” chi si podet
bíere in www.condaghes.com) de sos interventos chi arribbant
a intro de sa data istabbilida e cufromma a sas régulas chi
sighint:
1. totus sos testos depent èssere iscritos in limba sarda,
calesisiat sa variante, o de sas àteras limbas minoritàrias de sa Sardigna;
2. su testu no depet èssere prus mannu de 10 pàzines
(50 rigas de 40 líteras pro cada riga);
3. s’argumentu depet èssere s’opinione o idea issoro de
comente sa limba sarda podet arrivare a una norma
única de iscritura e de comente podet èssere s’impleu;
4. su testu no depet tenner riferimentos pessonales o
inzulzos;
5. depet arribbare in forma eletrónica in formadu *.doc,
o *.rtf, o *.txt a s’indiritzu [email protected];
6. sa data úrtima est su 30/09/01.
In su situ nostru si podet agatare sa lista de sas pessones chi amus cumbidadu cun custa lítera. Si una pessone
non est istada cuntatada, ma tenet sas calidades e pensat
chi tenet calchi cosa de nàrrere, est cumbidada su matessi.
A menzus bíere,
Frantziscu Cheratzu
140
Lista de sos autores cumbidados
Arca Antoni
Addis Giorgio
Bernardini Annibale
Bua Mimmo
Canu Piero
Cappai Maria Assunta
Cappai Zuannantiogu
Carlini Franco
Chironi Giulio
Corongiu Giuseppe
Corraine Diego
Cossu Antonio
Danese Marina
De Giovanni Palmiro
Dessy Ugo
Enna Francesco
Fadda Antonio Maria
Falconi Giovanni
Fara Mariantonia
Garbati Domenico
Giordano Enzo
Lecca Ignazio
Maieli Gavino
Marcialis Franca
Marcialis Piero
Masala Francesco
Mazzone Bonaria
Melas Andrea
Monni Paolo
Patatu Salvatore
Pau Albino
Piga Giovanni
Pillonca Paolo
Pilloni Franco
Pintore Gianfranco
Pisano don Lucio
Porru Matteo
Puddu Mario
Pusceddu Lorenzo
Ruju Giuseppe
Rubattu Antonio
Sanna Ettore
Sedda Gonario Francesco
Sole Leonardo
Spano Salvator Angelo
Spiggia Serafino
Tirotto Giuseppe
Tusceri Giancarlo
Vargiu Mario
Zazzu Ziromine
141
142
In custa colletzione:
1) IGNAZIO LECCA, Sciuliai umbras;
2) FRANZISCU MASALA, Sa limba est s’istoria de su mundu;
3) G EORGE O RWELL, S’istazu ‘e sos animales (trad. de A. Pau);
4) F RANCISCU CARLINI , Basilisa;
5) ERNEST HEMINGWAY , S’omini becciu e su mari (trad. de -M. Vargiu);
6) GIUSEPPE TIROTTO, L’umbra di lu soli;
7) MARINA DANESE , Corte Soliana;
8) JOSEPH CONRAD , Coro de iscurigore (trad. de N. -Falconi);
9) DESCONNOTU, Lazarinu de Tormes (trad. de A. Pau);
10) AA . VV., Su chistionu de s’allega, a cura de F. Cheratzu;
11) P ITZENTE M URA, Su deus isculzu;
12) GIUSEPPE TIROTTO, Cumenti óru di néuli...;
13) EMILIU LUSSU, Su sirboni de su dimóniu (trad. de M. Porru);
14) BUSTIANU MURGIA, S’arte e sos laribiancos;
15) SANDRO C HIAPPORI, Is cundennaus de su sàrtidu;
16) NANNI FALCONI, Su cuadorzu;
17) FELIX TIMMERMANS, Gosos e tribbulias de unu massaju (trad. de A.
Cappai-Cadeddu);
18) PAOLA ALCIONI , ANTONIMARIA PALA, Addia;
19) ALBINO PAU, Sas gamas de Istelai;
20) GONARIO CARTA BROCCA , Sa sedda de sa passalitorta;
21) A A.VV., Sos contos de Torpenet. Cuncursu de literadura sarda in su
web, a cura de A. Pala e B. Pilosu;
22) M ARIO PUDDU, Alivertu. Sa colonizatzione de unu pastore;
23) EMILIU LUSSU, Sa Brigata Tàtari. Un’annu in gherra (trad. de M. Porru);
24) MICHELI LADU, S’àrvule de sos sardos;
25) NANNI FALCONI, Sa gianna tancada;
26) MARIANGELA DUI, Meledda;
27) GABRIEL GARZÍA MÁRQUEZ, Crònaca de una morti annuntziada (trad.
de I. Murgia);
28) LARENTU P USCEDDU, Dona Mallena;
29) COSTANTINA FRAU, Sos de “Parte Tzier”;
30) ZUANNE FRANTZISCU PINTORE, Morte de unu Presidente;
31) R ICHARD BACH, Jonathan Livingston su cau (trad. de G. Mascia);
32) ANTONI ARCA, A Ballu tango. (n)e(u)roticalimba;
33) ZUANNE F RANTZISCU P INTORE, Sa losa de Osana;
34) STEFANIA SABA, Su calarighe.
143
Imprentadu in su mese de santandria 2003 dae sa
Tipografia SOLTER
viale Monastir, km. 4,800 – 09122 Cagliari
Grafica e elaboratzione a cura de SARDINIA MULTIMEDIA
144